Suflul cardiac

Situaţia nu este însă atât de dramatică, un astfel de fenomen neînsemnând automat o condamnare. De fapt, cel puţin 50% dintre copii au prezentat un astfel de suflu pe parcursul vieţii.

Suflul cardiac nu este o maladie în sine, dar în acelaşi timp nu este nici o manifestare vagă, imprecisă, ci un simptom lipsit de semnificaţie patologică, de cele mai multe ori, care nu impune nici o restricţie în viaţa copilului şi de obicei dispare spontan în adolescenţă. Alteori însă poate fi manifestarea unei probleme cardiace mai mult sau mai puţin grave.

Curgerea firească a sângelui prin inimă produce un zgomot care, având în vedere particularităţile anatomice ale copilului (o masă musculară şi adipoasă mică, peretele toracic mai subţire şi mai elastic, poziţionarea inimii mai aproape de peretele toracic), se aude mai uşor ca la adult, suprapunându-se bătăilor cardiace normale (care sunt date de închiderea valvelor inimii).

Este vorba de suflul funcţional, care marchează pur şi simplu curgerea normală a sângelui printr-o inimă sănătoasă. Depistarea lui depinde foarte mult de cooperarea dintre medic, pe de-o parte, şi micuţul pacient şi părinţii acestuia pe de altă parte, pentru că el nu poate fi auzit dacă copilul e agitat şi plânge, iar, pe de altă parte, starea de anxietate a copilului induce un efort mai mare al inimii şi generează pe moment aceste sufluri.

Din această cauză, de exemplu, chiar dacă suflul a apărut de la naştere poate fi depistat mai târziu în copilărie.

CAPRICIOASE
Suflurile funcţionale sunt inconstante, capricioase, apar şi dispar, sunt accentuate de febră, frecvenţă cardiacă crescută, poziţia copilului şi nu se însoţesc de alte simptome, pentru ca la un moment dat să dispară definitiv. Suflurile patologice sunt date de cele mai multe ori de diferite boli cardiace congenitale.

Aceste afecţiuni apar la 1% din nou-născuţi, fiind cauzate de expunerea mamei la substanţe toxice sau medicamente, consum de alcool, infecţii (de exemplu rubeola), mai ales în primul trimestru al sarcinii. Diabetul zaharat prost controlat al mamei expune de asemenea fătul la acest risc.

BOLI CONGENITALE
Cele mai frecvente boli congenitale sunt defectele septale, anomaliile valvulare sau miocardice. Defectele peretelui septal atrial sau ventricular, cu persistenţa unui orificiu la acest nivel, permite trecerea anormală a sângelui între cele două secţiuni (stânga şi dreapta) din inimă, care fiziologic sunt separate, scăzând nivelul oxigenului din sângele care ajunge la ţesuturi si creând un curent suplimentar, care poate fi auzit.

Valvele închid orificiile normale de trecere dintre atrii şi ventricule (cavităţile superioare şi, respectiv, inferioare ale cordului) şi de la baza vaselor mari de sânge, care vin şi pleacă de la inimă. Dacă valvele sunt incomplet dezvoltate, mici, stenozate, se deschid greu sau, din contră, se închid imperfect, rămânând mereu întredeschise, se creează o mişcare turbulentă a sângelui sau un reflux de sânge ce se vor traduce prin zgomote cardiace suplimentare.




Cardiomiopatiile, afecţiuni ale peretelui muscular al inimii, care generează mişcări anormale, ineficienţe ale acestuia produc şi ele tulburări în circulaţia normală a sângelui, ce pot fi auzite. Malformaţii ale vaselor mari (persistenţa de canal arterial, coarctaţia de aortă, trunchi arterial comun, transpoziţia marilor vase etc.) se manifestă cu acelaşi simptom.

PATOLOGII DE COPILĂRIE
Alte boli apărute mai târziu, în copilărie sau adolescenţă, de exemplu, cardita reumatismală din reumatismul articular acut, o boală poststreptococică de natură autoimună, ce urmează unei angine prost tratate se pot asocia cu un suflu cardiac. Suflurile patologice sunt de obicei însoţite de alte simptome, evidente sau mai discrete.

La copilul mic apare respiraţia dificilă sau creşterea frecvenţei respiratorii, dificultăţi de hrănire, tulburări de creştere şi dezvoltare, letargie, cianoza extremităţilor (culoare vineţie). La copiii mai mari sau adolescenţi apar dureri toracice, oboseală, scăderea capacităţii de efort, ameţeli, leşin.

Diagnosticul este pus iniţial de medicul de familie, pe baza examenului clinic. Prin ascultare cu stetoscopul se determină caracterele suflului: localizarea, iradierea, zona de maximă intensitate, modificarea în funcţie de poziţie, tonalitatea şi intensitatea, care se notează de la 1 la 6 (cel mai puternic), situarea faţă de zgomotele cardiace normale.

Unele sufluri apar în sistolă (perioada de contracţie a inimii), altele în diastolă, altele în ambele faze cardiace. În general, cele funcţionale sunt mai joase, au o arie mai mică de întindere, sunt sistolice şi apar intermitent. Cele patologice sunt permanente, intense, desfăşurate pe o arie mai mare şi sunt diastolice (apar în perioada de repaus a inimii) sau continue (în ambele faze cardiace), fără ca aceste reguli să fie incontestabile.

DIAGNOSTIC
Atunci când nou-născutul apare în viaţa noastră tot ceea ce este legat de el pare extrem de complicat şi semnificativ: hrănirea, baia, schimbarea scutecelor. Din această cauză, orice nou element produce îngrijorare şi confuzie părinţilor suprasolicitaţi, cu atât mai mult dacă vestea primită de la medic interesează inima copilului, semnalând de exemplu prezenţa unui suflu.

DUPĂ NAŞTERE
Unele sufluri apar chiar după naştere, dar altele mai târziu, după câţiva ani, ceea ce înseamnă fie că nou-născutul n-a putut fi examinat corespunzător, fiind prea agitat sau zgomotos, fie că este vorba de o problemă mică, nesesizabilă la naştere, care s-a agravat pe parcurs, fie că e o nouă afecţiune.

În funcţie de contextul clinic, medicul dvs. poate alege să supravegheze în timp copilul sau să îl trimită la un cardiolog pediatru, care va apela şi la alte metode de diagnostic (radiografie toracică, electrocardiogramă, ecografie, cateterism cardiac, examen tomografic sau de rezonanţă magnetică). De aceea părinţii trebuie să îşi depăşească îngrijorarea firească şi să dea dovadă de răbdare şi încredere, colaborând bine cu medicul.