Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Unde-i România, aia a mea, cu leul la fel de tare la marca germană, cu lumea de calitate plimbându-se pe Bulevardul Brătianu (Magheru ăsta de acum, fiindcă pe Calea Victoriei se plimbau snobii)?
Pe Bulevardul Elisabeta (de i-au zis comuniştii 6 Martie), lucrătorii la drumuri, care băteau cu ciocanul pietrele la trotuare, către prânz îşi scoteau dintr-un coşulet cochet un ştergar alb şi mâncau brânză românească cu vin franţuzesc.
Nu rămânea o firimitură de pâine pe trotuar. Cântam pe vremea aia la Hotel Bulevard, vizavi de Cercul Militar, în faţă erau lustragii care-ţi făceau lună ghetele, de puteai să-ţi aranjezi mustaţa în luciul lor, şi-ţi ofereau şi o ramă de lemn unde era ziarul pe care să-l citeşti în timp ce ei îţi făceau pantofii. Unde este România asta a mea? Când am cântat în Germania, nişte nemţi îmi spuneau că s-au înghesuit să construiască Palatul Culturii din Ploieşti fiindcă România era extraordinar de binevăzută.” Johnny Răducanu are istoria ţării şi poveştile Bucureştilor în sânge. E o carte de istorie în stare să recompună cu farmec uriaş tabloul României între cele două războaie şi prăpădul înstăpânit de ruşi prin haina comunistă. Savoarea istorisirilor este îmbogăţită când îl are alături pe Marin Petrache Pechea. O altă legendă vie a artiştilor muzicieni români atât de lăudaţi în străinătate. Părinţii lui Johnny Răducanu au fost ţigani, tatăl mare muzician. Mama lui Pechea saxofonistul era evreică şi tatăl ţigan.
După atâtea turnee de succes în străinătate, au fost momiţi să rămână în cele străinătăţuri: “Le-am răspuns că mă întorc la adidaşii vânduţi la alimentară ca labe de porc şi la tacâmurile în pungi cu gâturi şi ciocuri de găină. Fără astea simt că mi se modifică statutul social al meu de zeci de ani. Iubesc geografia asta, ţara asta, pământul ăsta şi poporul isteţ şi cald la suflet, chit că românii când au vrut să-i imite pe ţigani nu le-a ieşit. Ţiganii fură cu haz, fură cu talent, iar când românii s-au luat după ei au furat fără haz. Într-o zi plec de acasă cu autobuzul 300 şi, când mă dau jos, constat că mi-au furat portofelul. Am dat telefon la nişte ţigani mai şefi şi în două ore nişte ţigani mi-au adus acasă portofelul şi m-au pus să semnez de primire. Dădeau vina pe românii care au intrat în gaşcă cu ei şi care fură prosteşte”. Johnny Răducanu, marele pianist, contrabasist şi compozitor, ar putea povesti trei zile fără pauză şi cei din jur nu s-ar sătura. Şi Petrache Pechea spune că n-ar fi putut rămâne altundeva, că n-ar putea trăi în altă parte decât acasă, în România, unde e şef, nu e sclav. Îi întreb dacă îşi revendică şi iubesc zicerea “mânca-ţi-aş ochii tăi”, “mânca-ţi-aş guriţa ta”. Răspund că ei erau ţigani de mătase şi că vorbele astea le-au inventat “ţigănetul departe de Lizeanu”. Tulburătoare povestea despre floarea muzicii româneşti de calitate.
Îi întreb despre Maria Tănase, despre vestita-i generozitate. Maestrul Johnny Răducanu a apucat să cânte cu ea.
“Maria Tănase era o extraordinară artistă de varieteu, era o regină. Vocea răscolitoare, limpede ca râuleţul de la marginea satului o avea Maria Lătăreţu. Odată, având inima amărâtă, Maria Tănase a rugat-o pe Maria Lătăreţu să-i cânte de inimă albastră. La sfârşit şi-a scos din păr o broşă cu multe diamante şi i-a dat-o Măriei Lătăreţu. La Maria Tănase nu contau aspectele materiale. Dacă vedea un cal care-i plăcea îi dădea birjarului bani şi pe trăsură, şi pe cal şi dădea ordin să fie calul dezhămat şi lăsat să pască liber. La un mare dineu cu şefii de partid Gheorghiu-Dej, Bodnăraş şi ceilalţi ştabi comunişti, a fost chemată să cânte Maria Tănase. La un moment dat, Măria s-a oprit din cântec: “Gheorghiţă, vorbiţi în timp ce eu cânt?!”, şi toată conducerea comunistă a amuţit ca să-şi reia cântul Maria Tănase.
