"Când eram mic, voiam să mă fac Sergiu Nicolaescu. Să nu mori niciodată, Măria Ta, Sergiu!"

Îl priveam, aşezat în faţa mea, cu camerele de televiziune năpădite peste noi şi mă gândeam: "Ce majestuos este! Ca un leu fără vârstă. Niţel cu urmele oboselii, dar încă puternic". Şi curgeau mesajele de la români de se încinseseră aparatele.

Sergiu Nicolaescu. Tulburător suna unul dintre mesajele sosite: "Vă rugăm să nu  muriţi niciodată. Fiul meu de 7 ani vă idolatrizează, se îmbracă prin casă precum dumneavoastră, cu pălăria mea, cămaşă albă şi cravată". Îl iubesc românii de toate vârstele. Des aud sunând telefoanele mobile ale unor tineri având la soneria mobilului fie melodia tulburătoare din "Mihai Viteazu" atunci când voievodul întregitor intră-n Alba-Iulia, fie pe telefonul mobil al tinerilor se aud replicile intrate adânc în vorbirea populară: "Nu trage, domn Semaca, sunt eu Lăscărică" sau ultimele cuvinte ale comisarului Moldovan: "Un fleac, m-au ciuruit". Şi iarăşi curg sute de mesaje în timpul emisiunii cu Sergiu Nicolaescu, care de care mai impresionante. Care de care mai semănate cu suflet. Scrie un telespectator: "Când eram mic voiam să mă fac Sergiu Nicolaescu". Iar câteva mesaje îl roagă: "Măria Ta, Sergiu, să nu mori niciodată!". Zâmbeşte trist: "Eu am să plec, dar n-am să mor niciodată. Rămân filmele mele. Dumnezeu nu m-a fericit să am copii, să am nepoţi, dar am 54 de filme făcute în 42 de ani". Şi fiindcă l-au numit "Măria Ta, Sergiu", îl întreb dacă crede că ar fi putut fi un domnitor român şi care voievod ar fi putut fi. Se uită la mine: "Nu pot face păcatul ăsta, să mă văd unul dintre domnitorii vestiţi ai neamului". Ţin minte că în 1985 am făcut primul interviu pentru revista Flacăra cu maestrul Sergiu Nicolaescu. Am păşit cu oarecare sfială în apartamentul maestrului, care era de fapt un fel de muzeu de istorie românească. Drapele româneşti originale din luptele Războiului de Independenţă sfâşiate de obuze, armuri şi flinte, săbii ale oştirii române, chipiul care se zice că ar fi fost purtat de Regele Carol în timpul Războiului de Independenţă. "Ce straniu! L-am jucat pe Regele Carol de două ori, l-am interpretat pe Carol tânăr în filmele despre Războiul de Independenţă, iar acum, în aprilie, va fi premiera filmului «Carol», unde pentru a doua oară îl întruchipez la vârstă bătrână înainte de moarte." Îmi aduc aminte că în acel prim interviu mi-a spus că cel mai mult a iubit ţara şi şi-a iubit mama. Mai târziu, mi-a povestit că era un pui de om când mama lui, care a luptat în război, îndeplinind misiuni de cercetaş, îi dădea sân şi-i cânta cântece patriotice când el se hrănea cu sfântul lapte al sânului mamei. Mi s-a destăinuit că nu vrea să piardă nici o filă glorioasă de istorie românească pe care să n-o transpună în filme. Şi a reuşit. În timpul interviului apar secvenţe din filmele lui. Filmările zguduitoare din timpul atacului la baionetă purtat de flăcăii români pentru dobândirea independenţei în 1877. Dirija cu mână forte o figuraţie uriaşă, 5.000 de soldaţi din regimente aduşi la filmări. "Dormeam doar patru ore într-o rulotă şi filmam 20 de ore cu două echipe care se roteau. Odată l-am certat pe Vladimir Găitan că nu porneşte mai repede cu armăsarul lui din film. Şi mi-a spus că a adormit de oboseală şi calul." Revedem pe ecran secvenţe dintr-un alt film istoric, când turcii, ca să-i chinuiască pe oştenii români, i-au îngropat până la gât în nisip şi au dat drumul cailor dezlănţuiţi să alerge printre capetele lor. Erau îngropaţi în nisip Amza, Besoiu, Jean Constantin, însuşi Sergiu Nicolaescu. "Le era frică. Caii puteau să-i lovească în creştete cu copita şi să-i omoare. Armăsarii alergau îndrăcit printre capetele actorilor. Le-am zis să nu le fie frică, fiindcă, deşi armăsarii nu au cum să vadă între copite, se vor feri de glasurile noastre." Şi aşa s-a născut acea scenă superbă cu vitejii români îngropaţi în nisip sfidând galopul cailor şi pe ieniceri, prin cântecul lor puternic. "Lasă, lasă, lasă, lasă, să ne-ntoarcem noi acasă!" Superba emisiune cu Sergiu Nicolaescu se încheie cu imaginea falnicului Mihai Viteazu intrând în Alba-Unirii şi rostind spre istorie şi viitor: "Deşteptaţi-vă, români, să fie laolaltă toţi românii cu acelaşi sânge, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, asta-i pohta ce-am pohtit!". Pe obrajii lui Sergiu Nicolaescu se rostogolesc lacrimile.