Cazul din cuptor şi probele din holul Parchetului

Am scris şi eu ca reporteru' despre un caz. Un caz care m-a cutremurat când am aflat de el, când am început să întreb, să caut, să aflu, un caz care m-a dărâmat când l-am povestit. O fetiţă răpită de tată. Nu de drag, că a primit bocanci în cap bietul copil de la taică-său până nu s-a mai ridicat de jos. Ci din răzbunare. Că deh, bărbatul nu putea lăsa muierea care l-a părăsit nepedepsită.

Ochii mă usturau, iar lipsa de aer îmi dădea senzaţia de vertij. Dar momentul în care aproape m-a lovit apoplexia a fost când am ajuns la răspunsul Poliţiei, cel de după 7 ani de făcut nimic, prin care se propunea închiderea dosarului pentru că fapta s-a prescris. Cum poate să se prescrie un omor, nu am să înţeleg. Adică... gata?

Trec 8-10 ani şi copilul e ca şi cum n-a fost, toate chinurile lui, toate lacrimile, durerile, spaimele, toată suferinţa de sub bocancul tatălui se şterg cu buretele? Da! Mai exact... se transformă în cenuşă. Dosarul pleacă la topit. N-avem loc pentru arhivarea crimelor. N-avem timp pentru cercetarea lor... N-avem chef, n-avem bani... n-avem curiozitate... n-avem nimic. Ba da. Avem ceva. Copii omorâţi şi criminali în libertate.

Am văzut acum câteva luni cum erau depozitate probele la un Parchet din ţară. Într-un holişor de doi pe trei. Pe un fişet din hol era un afiş cu un cap de mort ce te atenţiona că e zonă de pericol biologic, iar probele erau vârâte în cutii de pantofi, în sacoşe sau înfăşurate în hârtie şi zăceau alandala îngrămădite pe lângă doi pereţi înălţându-se spre tavan una peste alta. Rezemate în colţul peretelui erau câteva bâte - arme ale unor crime. Holul respectiv era de fapt calea de acces într-un birou destul de vizitat.

Dar astea-s condiţiile! Te mai împiedici de-o bâtă, pui mâna şi o aşezi la locul ei, la colţ...

Imaginea aia faină cu depozite în care sunt ordonate alfabetic sau cronologic cutii cu probe de zeci de ani, ţiplate, e clar că nu-i de-aici, e din alt film. Noi le topim, că n-avem unde le ţine. Noi n-avem clădiri. Clădirile s-au retrocedat chit că aveau revendicatori sau nu, iar alea care nu s-au retrocedat au fost umplute cu ţigani care le-au devastat şi au pus umărul la demolarea lor întru propăşirea stăpânirii - adică a primarului din localitate - care s-a văzut proprietar peste teren şi l-a vândut după bunul plac...

Şi-atunci de ce se-ntreabă lumea de ce cele două femei care au participat la ascunderea corpului fetiţei n-au indicat locul? E de neiertat, dar nu e de ne'nţeles. Cine le garanta lor că el va fi închis? Că nu va veni peste ele să le rupă oasele, să le îngroape şi-apoi să scape nepedepsit ca în cazul fetiţei? Nimeni!