Cuvant pentru jurnalisti

Cuvantul... cat este de important si cat este de nesemnificativ in acelasi timp! Cat este de util si cat de sters! Cat este de maret si, totodata, cat de nevolnic! Dar problema nu e a cuvantului ca poate avea atat de multe insusiri antagonice, ci a starii sufletesti in care te afli atunci cand il rostesti. Cat de usor poate fi rasucit, intors pe dos, analizat si despicat in cat de multe sensuri! Trebuie sa fii atat de atent cand il rostesti, ca nu cumva sa te trezesti ca tu ai gandit ceva, iar ceilalti au inteles - fiecare - altceva. Este teribil de obositor, iar pentru asta iti trebuie o conditie psihica de exceptie. De aceea toate institutiile, toate marile companii angajeaza personal specializat in a aseza cat mai bine cuvintele astfel incat ceea ce au de comunicat sa fie foarte clar... sau sa nu se inteleaga nimic. Mai ales ca exista un hobby general - disecarea fiecarui cuvintel in parte. Si atunci cum sa nu intelegi niste oameni obositi si vatamati psihic ca prefera sa fie scumpi la vorba, mai ales daca de spusele lor atarna soarta altora...?

Ati observat ca atunci cand povestesti acelasi lucru, de doua ori insa in alti termeni (pentru ca nu doresti sa te repeti sau pur si simplu ai uitat ce cuvinte ai folosit), ti se spune: "Dar atunci ai spus altceva!" Si te pui pe rascolit propria memorie, sa-ti amintesti cum si ce ai spus, ca sa-ti dai seama ce s-a putut intelege.

De cate ori trebuie sa vorbesc in fata camerei, sunt terorizata de gandul ca nu voi avea la indemana cuvintele potrivite, ca ceea ce spun ar putea fi inteles gresit. Iar cuvintele, pe langa multele calitati pe care le au, au si marele defect de a nu putea exprima decat palid ceea ce simti cu adevarat. Cand am dorit sa imi exprim recunostinta tuturor celor care ne-au ajutat, imi scormoneam imaginatia sa gasesc expresii care sa redea cat mai fidel ceea ce simteam, insa nu am reusit decat sa ma agat de banalul "multumesc" pe care il rosteam fara incetare, dar nu reflecta mai nimic.

Cred ca la fel li s-a intamplat si celor trei: lui Ovidiu, Marie-Jeanne si Sorin. Mai intai au fost primele relatari facute pe un fond intens emotional. Apoi au aparut "contradictiile" intre ceea ce s-a spus prima data si ceea ce au spus ulterior. Si ei au avut parte de: "Cum, ca atunci ai spus altceva...!" sau: "Ei au spus altceva!". Dar poate au spus numai altfel...! Poate ca au uitat, tocmai pentru ca sunt amintiri "vitale" pot fi si producatoare de mari pagube psihice, si atunci creierul lupta sa le ingroape, numai asa capeti puterea sa mai poti zambi si sa poti trai nebantuit de groaza... In final, s-au izbit si ei de neputinta de a spune mai mult decat "multumesc", desi se vedea clar ca si-ar fi pus sufletele pe masa - sa se vada ce simt cu adevarat.

Cuvintele creeaza suspiciune indiferent daca sunt rostite sau nu. La acest fapt se mai adauga si dorinta unora de senzational sau mai bine spus de calitatea de Toma a multora, de inclinarea lor de a pune totul la indoiala.

M-am bucurat din suflet sa ii vad vii si in afara de pericole amenintatoare de viata, insa libertatea lor a fost de scurta durata. S-au intors ca sa redevina victime. Eu cred ca un om care a trecut printr-un asemenea calvar nu merita - scapat fiind si liber sa se refaca - sa treaca prin altul. Poate ca merita putin timp sa isi revina, sa puna cap la cap informatiile de care dispune, si abia apoi sa fie luat la intrebari mai mult sau mai putin insinuante.

Este foarte adevarat ca exista o mare necesitate de informatii pentru a umple vidul sugator de speculatii si de zvonuri, insa daca doresti ceva, trebuie sa stii cum sa ceri. Exista o expresie larg raspandita cum ca tonul ar face muzica. Pe mine, daca cineva ma intreaba ceva pe un ton suspicios, insolent sau nervos, ii raspund cu acelasi ton, dar nu neaparat ii dau un raspuns. Pe cand... un ton amabil poate obtine... macar un refuz politicos.

Iar zvonurile... cum sa le contracarezi pana sa ajunga povesti de larga circulatie? Si noi am auzit niste zvonuri atunci... ca sotul meu ar face parte din mafia columbiana, ca Vlad ar fi copilul meu dintr-o casnicie anterioara (desi semana leit cu sotul meu)... O multime! Nefondate si ireale - niste bazaconii aberante care nu stiu cui si la ce au folosit - poate doar sa improaste cu noroi, sa se poata spune ca ne meritam soarta.

Adevarata arta este sa stii sa le triezi si sa te poti abtine tentatiei de a le raspandi.

Bunica mea avea o vorba plina de intelesuri, care te pune putin pe ganduri inainte sa vorbesti: "Limba... oase n-are, dar oase roade!".