Etichete din mulţime

Sînt mulţi oameni care nu reuşesc să ajungă în timpul vieţii să vadă şi să atingă un Odor aşa de sfînt precum Brîul Maicii Domnului. Tocmai de aceea am fost să văd care e reacţia oamenilor, cît de mulţi sînt, cît de răbdători sînt în aşteptarea atingerii sfîntului obiect.

Sînt mulţi oameni care nu reuşesc să ajungă în timpul vieţii să vadă şi să atingă un Odor aşa de sfînt precum Brîul Maicii Domnului. Tocmai de aceea am fost să văd care e reacţia oamenilor, cît de mulţi sînt, cît de răbdători sînt în aşteptarea atingerii sfîntului obiect. Cum era lesne de înţeles pentru oricine – cînd mă vedea cu două genţi, aparatul foto plus legitimaţia atîrnate la gît, cum mă plimbam de sus în jos de-a lungul cozii – care mi-e treaba, unii oameni mă apelau întrebîndu-mă şugubăţ dacă nu-i fotografiez şi pe ei, alţii mă priveau pe furiş parcă dornici să trec mai departe şi să nu mă opresc în dreptul lor „să le iau vreun interviu“. Reacţiile oamenilor faţă de reporteri sînt cîteva: ori îşi pun speranţele în tine să le transmiţi mai departe pro­blemele, să se facă auziţi, ori te tratează ca pe un intrus ce-i deranjează, ori se bagă în faţă dornici să-şi vadă poza în ziar, ori te privesc cu un soi de milă... Aici speranţele erau ţinute să fie povestite în taină Sfîntului Brîu... În timp ce cîteva femei îmi povesteau ce şi cum, o a treia mi-a strigat: „Să vă rugaţi şi dumneavoastră să vă schimbaţi slujba!“. I-am zîm­bit asigurînd-o că, şi dacă aş vrea, nu trebuie să cer ajutor divin pentru asta. Ceva mai încolo o altă fe­meie m-a strigat şi m-a luat la descusut. Da’ de unde sînt, că parcă mă cu­noaş­te, de fapt ştie ea sigur că m-a vă­zut la televizor... I-am răspuns că lu­crez la ziar, nu la tv, dar totuşi fe­meia mă privea sceptică... Cînd eşti re­porter în mulţime fotografiezi mult, aproape întruna. Iar ultimul lu­cru la care te-ai gîndi este că tocmai tu ai putea fi cel imortalizat. Şi totuşi... În timp ce fotografiam de zor cum oa­me­nii se perindau prin faţa raclei, m-am trezit brusc luată de braţ de o femeie. „Uitaţi-vă acolo“, mi-a spus ea. Eu m-am uitat, un flash m-a orbit, iar femeia (am recunoscut-o ca fiind cea sceptică), la fel de brusc, mi-a dat drumul şi s-a repezit înapoi în rînd. „Voiam să am şi eu o amin­ti­re de aici“, a spus ea moacei mele uimite. „Ştiu sigur că v-am văzut la tv“.

Seara se lăsa peste oameni, iar eu îmi continuam rondul plimbîndu-mă de colo-colo. La un moment dat, un bărbat îmbrăcat cu o vestă peste o cămaşă largă s-a oprit în faţa mea întrebîndu-mă cît se poate de serios dacă îmi poate lua un interviu. M-am uitat la mine, m-am uitat la el... n-avea cum să greşească persoana! Şi a început să turuie: „Dar chiar nu aţi venit aici decît ca să fiţi spectator? Chiar nu credeţi în Dumnezeu şi în Sfintele Moaşte aduse aici de consideraţi că nu are sens să intraţi şi să vă închinaţi?“... Mi-am muşcat buza, amuzată totuşi de toate acuzele mascate... „Ba da, cred! De-aia m-am şi închinat. Ba mi-am luat şi brîuleţe...“, i-am răspuns candid. „Aoleu! Îmi cer mii de scuze atunci... am crezut că... Scuzaţi-mă!“, şi a plecat val-vîrtej.