Imagini de la Anina

In loc de prefata (pentru ca toti cititorii sa inteleaga despre ce-i vorba): Luni, pe site-ul Jurnalului National au aparut articole insotite de fotoreportaje privind tragedia de la Anina. Privind imaginile sfasietoare, dar foarte graitoare, cativa cititori au sarit "ca arsi", infierandu-i pe jurnalisti de intruziune in suferinta oamenilor, cu adjective nu tocmai frumoase.
Am intrebat, dar nu mi s-a raspuns. Asa ca mai intreb o data... si inca o data: cati dintre cei care au sarit ca unul sa apere... lacrimile au avut nesansa sa fie ei insisi subiectul unei fotografii de ziar in momente grele, foarte grele... Cati? Sunt sigura ca nici unul si ma bucur pentru ei. Imi bazez aceasta argumentatie pe faptul ca, daca ar fi fost, fie si numai tangential, traitorii sau spectatorii unei astfel de tragedii nu s-ar fi grabit sa fie atat de vehementi in apararea... cui? A imaginii suferintei? Nu, suferinta nu are nevoie de aparatori, ci de divulgatori. Oamenii aceia, care au ramas in urma celor morti, nu au nevoie de aparatori ai imaginii lor! Au nevoie de aparatori ai drepturilor lor! Si asta nu se poate face daca nimeni nu-i vede, daca nimeni nu-i aude...
Oamenii isi pot imagina... sau nu. Dar oare cati vor sa-si imagineze o astfel de nenorocire? Oare cati oameni, cand citesc un titlu sau aud o stire: "au murit 7 mineri la Anina", isi pun imaginatia in functiune pentru a vizualiza tragedia cuprinsa in acest titlu? Au simtit cat e de amara abia dupa ce au vazut pozele! Pana atunci, poate intuiau, dar erau departe de adevar... si totusi, dupa ce au va- zut - au vazut si s-au revoltat (gresind insa tinta!).

Instinctul de conservare al fiecarui om impune niste limite de protectie si-i dicteaza: "nu-ti imagina, e dureros!" Acest mecanism se poate bagateliza prin vechea noastra zicala: "mortul altuia pentru tine doarme". Cum poti sa-i trezesti omului sentimentele umane? Scutindu-l poate de efortul imaginatiei si oferindu-i direct... imaginile. Si aici se naste polemica. Cea dura, care are nevoie de cuvinte taioase ca sa se poata desfasura in voie. Cea care arata cat de "umani" suntem!
Cati dintre cei care au sarit in apararea intimitatii suferintei au idee ce inseamna sa plangi o viata dusa inainte de vreme? Sa stii ca asa cum ti s-a dus sotul, maine ti se poate duce si fiul, ucis de aceeasi nepasare si pudoare gratuita ? Daca aceste imagini tulburatoare nu ar fi expuse cu obstinatie, cu rusine si cu furie, in speranta ca poate cineva le va vedea, iar lucrurile se vor schimba. Poti accepta ca ti-a murit sotul cu un motiv - asta sa fie inceputul schimbarii: tatal a murit pentru a-si proteja fiul, pentru ca el sa nu mai fie nevoit sa indure nemernicia vietii de azi pe maine la adapostul focului, al gazului si al muncii in conditii improprii.

Toti cei fotografiati sunt oameni! Oameni care au murit suferind si oameni care sufera traind. A fost imortalizata suferinta celor care si-au lasat vietile in mina. In primul rand Ei au fost cei chinuiti! Si asta sa nu se vada ?! De ce? Trebuie ca si tragedia lor sa fie acoperita in saci? In sacii moralismului fatarnic?
Am citit intr-un astfel de comentariu ca, probabil, celor ramasi in urma "nu le-a cazut bine sa-si vada expuse lacrimile si durerea pe prima pagina a ziarului"! Credeti cumva ca oamenii aceia mai au timp, bani sau chef sa-si cumpere ziare pentru a vedea daca au iesit bine cu lacri-mile-n ochi? Cei care isi inchipuie asta se insala amarnic!
Exista insa o limita de la care incepe violenta imaginii. Atacurile gratuite, fara nici o morala sau moralitate. Jurnalistul trebuie sa aiba discernamantul de a stabili aceasta granita... Am vorbit ieri cu un pompier de la descarcerare si am facut greseala sa il intreb ce l-a impresionat cel mai tare! Stiti ce mi-a descris? Normal, un accident rutier din cauza vitezei! Doua masini in care era cate o familie cu doi copii. Copiii au trait pentru ca erau bine asigurati. Dar stiti cum au gasit-o pe una din mame? Nu pot sa va divulg, pentru ca v-as ataca cu niste imagini absolut terifiante. Desi poate ar fi mai bine sa o fac pentru ca astfel de grozavii sa nu se mai repete!
In loc de post-scriptum:
Si mai e ceva: multi oameni vor sa-si strige durerea, ca lumea sa o auda si sa o vada. Poate pentru ca ei cred ca asta e datoria lor fata de cel pierdut sau poate pentru ca ceilalti sa invete sa aprecieze ceea ce inca mai au.