Palade, romanul de premiul Nobel

Daca exista un motiv de mandrie al medicinei si al stiintei romanesti, el nu poate purta decat un nume: George Emil Palade. A fost primul si, pana in prezent, singurul roman care ne-a adus premiul Nobel si, o data cu el, faima in lume.

Daca exista un motiv de mandrie al medicinei si al stiintei romanesti, el nu poate purta decat un nume: George Emil Palade. A fost primul si, pana in prezent, singurul roman care ne-a adus premiul Nobel si, o data cu el, faima in lume. Tatal sau spera sa studieze, ca si el, filozofia. Pentru ca l-au atras stiintele exacte, s-a ambitionat sa studieze medicina. George Emil Palade s-a nascut in 1912, la Iasi, a facut liceul la Buzau, dar a inceput cursurile Facultatii de Medicina din Bucuresti, incepand cu 1930. Ion Juvara, cel care avea sa-i fie coleg si apoi prieten de-o viata, povestea: "S-a dus vestea in an ca e unul de la Buzau cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, ca examenul se dadea cu profesori straini. Presedintele era universitar. Mi-am zis: cine o fi, dom’le, tipul asta? Baiat de ministru ori geniu? Ia sa-l cunosc si eu. L-am cautat si, iaca, am devenit prieteni atat de buni incat in facultate ne poreclisera Castor si Polux".

Chemarea. Vreme de doi ani, George Emil Palade a fost medic clinician la "Colentina" la sectia renumitului diagnostician de la acea vreme, Gh. Lupu. "Palade nu era insa inclinat spre medicina clinica. Cea mai mare dorinta a sa era aceea de a lucra in cercetare", ne spune profesorul Nicolae Marcu, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF "Carol Davila".

In biografia scrisa de Radu Iftimovici, George Emil Palade isi motiveaza optiunea: "Hotararea de a ma dedica cercetarii fundamentale a fost dictata de doua motive. Mai intai ma tulbura ideea ca exista o diferenta, aproape o prapastie, intre ce stiam eu ca medic si sperantele pe care bolnavii si le puneau in mine. Perspectiva de a deveni medic intr-un cabinet sau intr-un spital ma nemultumea. Suficienta, schematismul si plafonarea careia ii cadeau victime cei mai multi dintre colegi m-ar fi impins, fara indoiala, spre blazare, spre ratarea adevaratei mele chemari, care era incursiunea in necunoscut. Ma interesa sa patrund in profunzimea fenomenelor biologice. Sa lucrez acolo unde bantuie indoielile, unde se naste stiinta. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc «Basic Science», «Pilonii pe care se sprijina medicina»". A decis sa renunte la clinica lui Gh. Lupu si sa studieze in continuare anatomia langa unul dintre mentorii sai, profesorul Francisc Rainer.

Plecarea. In cel de-al doilea razboi mondial, George Emil Palade a acordat asistenta medicala trupelor romane. "Medici romani celebri, precum Bagdasar sau Grigore T. Popa, au intuit geniul lui Palade. Cei doi insistau sa plece in strainatate pentru cativa ani, intrucat numai acolo se putea perfectiona si ajunge un veritabil om de stiinta. In 1946, Palade a reusit intr-adevar sa ajunga in Statele Unite ale Americii", relateaza profesorul Nicolae Marcu. Vreme de cateva luni a lucrat in laboratorul de biologie al lui Robert Chambers, de la Universitatea New York. Aici avea sa-l cunoasca pe Albert Claude, reputat om de stiinta, care se remarcase prin descoperirile facute in microscopia electronica. Albert Claude a acceptat sa lucreze impreuna cu Palade la Institutul de Cercetare Medicala Rockefeller. Cei doi au reusit sa fractioneze diferite structuri celulare, gratie metodelor de microscopie electronica promovate de Albert Claude.

Cel mai important capitol in cercetarile stiintifice efectuate de Palade a fost explicatia mecanismului celular al productiei de proteine. In 1953, el a reusit sa puna in evidenta niste particule, numite mai tarziu ribozomi, la nivelul carora se realizeaza biosinteza de proteine. In onoarea celui care i-a descoperit, ribozomii au fost numiti pentru o vreme in epoca "granulele lui Palade". In 1954, omul de stiinta roman a avut o alta realizare importanta: impreuna cu un alt cercetator de la Rockefeller, Keith Porter, a descris reticulul endoplasmatic, explicand functiile acestuia. Doi ani mai tarziu, Palade a devenit profesor de biologie celulara la Universitatea Rockefeller, iar in 1961, seful departamentului de biologie celulara al reputatului institut de cercetare. In 1973 a plecat insa de la Institutul Rockefeller la o alta institutie de prestigiu in domeniul cercetarii: Yale. In 1974, George Emil Palade, impreuna cu Albert Claude si Christian de Duve au primit premiul Nobel pentru Medicina sau Fiziologie, ca o recunoastere a "descoperirilor privind organizarea structurala si functionala a celulei". Cei trei laureati au revolutionat biologia celulara prin cercetarile din acest domeniu.

Membru al Academiei Nationale de Stiinte a SUA inca din 1961, romanul Palade a fost unanim recunoscut ca unul dintre cercetatorii de valoare in domeniul biologiei celulare moderne. Dovada stau nenumaratele premii pe care le-a adunat in toti acesti ani. Acum, Palade are 95 de ani si este stabilit in SUA.

BIOGRAFIE. Prima sotie a lui Palade a fost Irina Malaxa, fiica celebrului industrias roman Nicolae Malaxa. Impreuna au avut doi copii: Georgia si Philip, ambii stabiliti in prezent in SUA. In 1970, cercetatorul de origine romana s-a recasatorit in SUA cu Marilyn Gist Farquhar, si ea cercetator in domeniul biologiei celulare. Cei doi nu au avut copii.

INSTITUTUL. George Emil Palade a vizitat Romania de mai multe ori, cu precadere Institutul de Biologie si Patologie Celulara din Bucuresti, infiintat de sotii Ceausescu in semn de recunoastere a meritelor savantului. Desi s-a stabilit definitiv in SUA, Palade (centru) a tinut legatura in permanenta cu cei doi conducatori ai institutului, Maia si Nicolae Simionescu.

PACIENTUL. In calitate de clinician la Colentina, Palade l-a avut ca pacient pe Tudor Arghezi. Operat de polipi la vezica urinara, Arghezi suferise o infectie postoperatorie la coloana vertebrala. Nici cei mai vestiti medici ai Bucurestiului nu au reusit sa descopere cauza durerilor insuportabile ale poetului. Cu totii credeau, in mod gresit, ca suferea de cancer osos. Palade l-a gasit pe Arghezi la un pas de a deveni morfinoman. Meritul sau in calitate de terapeut a fost de a-l dezintoxica. Intr-un final, Arghezi s-a vindecat, dar, drept razbunare pentru diagnosticul gresit, el a scris o piesa de teatru, "Seringa", in care ii ironizeaza pe medici.