Pelerin prin case părăsite, vrea să se întoarcă acasă

Acasă pentru Florică, un băiat de 25 de ani, e trotuarul din faţa magazinului Mega-Image de pe Bulevardul Titulescu. Părăsit de părinţi în spital când abia făcuse primii paşi, aruncat, după vârstă, dintr-o casă de copii în alta, Florică a reuşit să nu se atingă de aurolac şi să câştige o bucată de pâine muncind. Pentru că nu are unde să locuiască, ar vrea să se întoarcă în casa tatălui, aflată într-un cătun din judeţul Iaşi. Dar tatăl nu mai are loc pentru încă un suflet în camera unde locuieşte cu soţia şi patru copii. Acasă pentru Florică rămâne un trotuar din Bucureşti.

Când îl întreb despre casa de copii, Florică îşi adună buricele degetelor de la mâna dreaptă şi spune: "Doamnă, uite aici ne dădeau cu varga!" Apoi râde. Râsul îmi pare nepotrivit şi de neînţeles, dar domnul D., în casa căruia stăm de vorbă, îmi spune că aşa râde băiatul. Poate se bucură sau poate e nervos. Ioan D., autor de de proză şi de piese de teatru, l-a zărit pentru prima oară pe Florică în faţa super-marketului de lângă locuinţa sa acum câţiva ani. L-a mirat să vadă un copil al străzii care, într-o clipă de răgaz, după ce a câştigat un leu arătându-i vreunui şofer un loc liber de parcat maşina, se apucă de citit ziarul. L-a luat să îl ajute la cărat cumpărăturile, s-a apropiat de el şi a avut răbdare să-i afle povestea.

O răceală mai puternică a băiatului i-a făcut pe părinţii lui Florică să plece din satul Hermeziu, comuna Trifeşti, până în oraş, la Iaşi, la spital. "Cred că l-au văzut aşa bolnăvicios, s-au gândit că mai au acasă şi alţi doi copii la care trebuia să le poarte de grijă şi s-au hotărât să-l uite în spital", spune Ioan D. "El a făcut opt clase, a fost în mai multe şcoli, că i-au tot mutat din şcoală în şcoală, după cum împlineau nişte ani. S-a mai dus de vreo două ori în vacanţă, n-a fost primit de mama vitregă şi a stat la o mătuşă, pe la 12 ani. Pe tatăl lui Florică îl cheamă Pădureanu Constantin, iar pe mamă Anton Gheorghiţa; deşi au făcut împreună trei copii, n-au fost cununaţi." Florică îşi aminteşte de ultima lui încercare de a reveni în casa părintească: "Aveam vreo 15 ani, cred, şi era iarnă. M-am dus şi am întrebat: «Mamă, mă primeşti şi pe mine?» Afară, acolo, era un câine negru, şi ea mi-a strigat: «Pleacă mai repede de-aici, până nu pun câinele ăsta pe tine!» În noaptea aia am dormit acolo, în curte, pe nişte butuci. A doua zi a venit o femeie de peste drum şi m-a luat la ea; am stat trei zile. Femeia aia mi-a spus: «Vezi că aia nu e mama ta, e altă femeie!»" Trecuse atât de mult timp de când fusese abandonat, încât băiatul nu îşi mai amintea cum arată cea care îi dăduse viaţă. Aşa cum azi, dacă i-ar vedea la faţă, nu i-ar mai şti de fraţi mai mari pe Marian şi pe Ilie.
"DORMEAM PE JOS, ÎN PĂDUCHI"
"La casa de copii nici măcar o meserie nu ne-au învăţat! Ne puneau doar să dăm mâncare la porci şi să măturăm prin curte. ăia mai mari ne băteau, ne luau desertul, ne furau ce primeam de la ajutoare. Eu n-am dat niciodată în copii!" Alături de colegi, a fost dus la cules căpşuni şi mere; n-a văzut niciodată un ban pentru munca lui, doar a avut voie să mânânce câte fructe putea.

Târgu Frumos - primele patru clase; Paşcani - până a terminat clasa a opta; Budăi, Iaşi, până a împlinit 18 ani. Când a devenit major, Florică a fost obligat să-şi strângă hainele şi, împreună cu alţi 50 de băieţi, să deschidă uşa orfelinatului şi să intre într-o lume care nu avea nimic de oferit. Aproape de casa de copii era linia ferată şi gara; băieţii s-au urcat în tren şi au descins în Iaşi. După vreo 3-4 zile de dormit în gară, s-au hotarât să plece la Bucureşti. "Băieţii mi-au zis că e mai bine acolo şi mă gândeam să-mi găsesc ceva de muncă. Eram patru inşi. Au venit nişte oameni ţigani şi ne-au luat la muncă; făceam o casă în Băneasa; ne dădeau mâncare, şi, mă iertaţi că vă spun, dormeam pe jos, în păduchi. Era vară, dar când am terminat casa se făcuse iarnă şi ne-au dat afară. Am dat de un prieten şi el mi-a zis de Mega-Image-ul ăsta, prin 2002." Aici mai primeşte câte ceva de mâncare sau câte un leu, când cară plase. "Primesc în funcţie de bagaj. Dar, cu criza asta, nu mai dă nimeni nici un ban!"

O fată care avea un copil l-a făcut pe Florică să plângă. "Eu am iubit pe cineva. Ea a avea o fetiţă şi nu muncea. Fostul ei bărbat a furat oglinzi de la maşini şi a mers la puşcărie. Nimeni n-o ajuta pe ea şi eu îi mai dădeam câte ceva. Adriana Toma o cheamă, iar la fetiţă îi zicea «Bunica», eu nici acum nu ştiu de ce, că i-am spus că e copil şi nu femeie bătrână. Ea, nu ştiu cum să vă spun, dar e curvă. Adică se duce şi cu alţii", zice Florică, ferindu-şi privirea, când îl întreb de ce s-a despărţit de Adriana.
"MĂ DUC LA BISERICĂ NOAPTEA"
"Doamnă, eu nu mai am încredere în prieteni, că m-au mâncat de bani." A dormit pe stradă, pentru că prietenii l-au dat afară din casele părăsite pe unde se mai aciua. "Îmi cereau bani ca să mă lase să dorm acolo, şi ei dădeau banii pe droguri şi pe fel de fel. Aurolac, de văzut am văzut. Dar de pungi nu m-am atins niciodată. Mai fumez câte o ţigară, de supărare, că am crezut că reuşesc şi eu ceva în viaţă. Să fiu şi eu la casa mea, să am o casă."

Florică spune, cu puţină emfază, că a citit mult la viaţa lui şi vreau să aflu ce a mai citit, în afară de ziare. "Biblia. Eu sunt credincios, mă duc la biserică noaptea. Biserica e închisă, dar eu mă pun în genunchi şi mă rog. Nu-mi place să mă rog când e lume multă." Băiatul a ajuns şi la o mânăstire de pe lângă Niculiţel, căreia nu-i mai ştie numele. L-a luat un prieten la cules de vie, să mai facă şi ei un ban. Din ce a câştigat, şi-a cumpărat haine. "Culegeam câte 50-60 de coşuri pe zi. Mi-am ros mâinile de la strugurii ăia nobili." După ce s-a terminat treaba, a mers la mânăstire, unde a rămas timp de două luni. Când vorbeşte despre traiul acolo, primul lucru pe care îl invocă e vasul imens în care se servea ciorba, mâncarea preferată a băiatului obişnuit să se hrănească în stradă, pe fugă, şi numai cu uscături. "Eu în alea două luni m-am simţit altfel, am simţit că sunt alt copil. Aş mai fi vrut să stau, dar prietenii mi-au zis să mergem şi am plecat înapoi la Bucureşti. Tot timpul ăsta, mi-am dorit foarte mult să mă duc acasă. Plângeam după ai mei, mi-era dor de fraţi. Ce-mi aduc aminte e că, ultima oară când ne-am întâlnit, mi-au dat nişte hârtii din alea albastre cu Avram Iancu."


TATĂL NU îL VREA îNAPOI
Domnul D. a încercat să-l ajute pe Florică să se întoarcă acasă. A sunat la postul de poliţie din Trifeşti şi a rugat-o pe Alina Munteanu, ajutor şef de post, să îl caute pe tatăl lui Florică. "Dar ăsta, căscat, mi-a zis că-l cheamă Păduraru şi a umblat femeia o săptămână după Păduraru şi n-a găsit nici unul, până a adus Florică certificatul de naştere şi am văzut că-i zice Pădureanu. Şi azi m-a sunat de la Trifeşti şi mi-a zis că l-a găsit pe tată şi că trăieşte, şi că un frate e plecat din sat." Doamna Munteanu a mers acasă la tatăl lui Florică, adică la cămăruţa din chirpici în care locuieşte întreaga familie. "El a zis că nu-l primeşte, că nu-l recunoaşte ca fiindu-i fiu. Spune că Florică a fost conceput când el nu era în localitate, deşi pe certificatul de naştere e trecut numele său. De mamă nu se mai ştie nimic, dacă mai trăieşte sau nu; nu mai are nici rude în sat. Tot tatăl spune că ar fi prin Maramureş, dar nu ştie exact unde. Unul dintre fraţii lui Florică e căsătorit şi stă în judeţul Arad, iar celălalt şi-a făcut aici, în sat, o chiliuţă din chirpici şi munceşte cu ziua pe la oameni." Când domnul Ioan D. i-a anunţat trista veste, lui Florică i-au dat lacrimile. A tăcut câteva clipe, apoi a zis decât: "Poate le-o fi şi lor greu, de-aia nu mă pot primi. Aş vrea numai să-i mai văd o dată pe fraţii mei, mi-e tare dor tare! Şi de mama! E departe Maramureşul ăsta, domnu' D.?"

Poate că Marian va accepta să îşi împartă chiliuţa cu fratele mai mic; sau poate Ilie va afla că fratele lui doarme în stradă şi îl va chema la el acasă. Dacă nu, acasă pentru Florică rămâne trotuarul, în faţă la Mega-Image.