Să nu te dai jos din şaua haiducului

Îmi place să-i spun şeful primăverii. Fiindcă pe unde se duce apare o însorire, împrăştie atâta farmec şi atâta povestire frumoasă şi liniştitoare, încât oamenii parcă uită de încruntare, de secreţiile acide din burtă, de invidii, de vorbe otrăvite.

Îmi place să-i spun şeful primăverii. Fiindcă pe unde se duce apare o însorire, împrăştie atâta farmec şi atâta povestire frumoasă şi liniştitoare, încât oamenii parcă uită de încruntare, de secreţiile acide din burtă, de invidii, de vorbe otrăvite. Şeful primăverii este Florin Piersic. Atâta magnetism împrăştie, încât în uriaşe săli de spectacol mii de oameni vin spre el, vin spre povestirile lui, vin spre amintirile lui precum fluturii atraşi de abajurul luminat al lămpii. Savuroasele întâmplări ale lui din timpul filmărilor la seria cu Haiducii, pornind de la haiducul Pintea, continuând cu haiducul "Şaptecai" şi captivanta serie cu Mărgelatul. Turna în fiecare zi în filmul "Pintea", eroul Maramureşului, cel care devenise simbol de scuturare a apăsării străine de pe grumazul maramureşenilor. Făcea naveta Bucureşti – Baia Mare Florin Piersic pentru a juca seara în spectacole, de la Naţionalul bucureştean şi a filmat ziua pe meleagurile Maramureşului. Pleca de cu zori cu un avion din acela prăpădit ca un bondar, un AN, care fâlfâia în bătaia vântului transportând presa. Florin Piersic a făcut totdeauna ceva, încât s-a simţit că el trece printr-un loc, a întors lumea capul după el. Când mergea prin Baia Mare spre câmpiile de filmare, nu circula cu maşina, ci mergea pe străzile oraşului călare cu zeghea de haiduc pe el. Îşi oprea calul la un magazin lacto-vegetarian, cumpăra o cutioară cu smântână şi un corn. Şi Pintea-Piersic trecea semeţ prin oraşul Baia Mare călare pe armăsar înmuind cornul în smântâna grasă de Maramureş. Se adunau mii de maramurşeni să-l vadă pe Pintea-Piersic, legenda neatârnării Maramureşului. Istoriseşte Piersic că se hotărâse cu regizorul Mircea Mureşean să încheie filmul pe cântatul unui maramureşean din acele vremuri trecute. Se aflase că un ţăran, Piţiş, cântă ca pe vremea lui Pintea. Şi au pornit să-l caute Florin cu regizorul. Au bătut în poarta zicătorului de cânt maramureşean Piţiş şi şi a ieşit nevastă-sa: "Da, o cântat bărbatu-meu ca haiducii, da’ amu nu mai cântă, că-i bătrân tare. Nu mai cântă moşu’, aşteaptă să moară de bătrâneţe". Au întrebat-o câţi ani are Piţiş moşu’. "Apăi are destui ani, 40 de ani". Să leşine Piersic, căci el, falnicul Pintea, avea vreo 42 de ani.

Extraordinar tipul făcătorului de dreptate Mărgelatul, căruia Piersic i-a adus atâta duh românesc, atâta suflare neaoşă acestui justiţiar. Ticul lui Mărgelatul ăl viteaz de a mânca seminţe de floarea-soarelui smulse tot timpul chiar din "pălăria" florii, scuipatul cojilor de seminţe chiar în cele mai periculoase momente sunt bijuterii de artă cinematografică. Cât talent şi inspiraţie poţi avea ca stând într-o cârciumă tu, justiţiarul Mărgelatul, să-ţi cureţi revolverul celebru cu mai multe ţevi turnând rachiu din ţoi pe ţevile armei. Povesteşte Piersic că el şi-a ales calul pe care l-a botezat Cătălin. În şase filme cu Mărgelatul a galopat pe spinarea puternică a armăsarului. Când s-au terminat filmările, peste o vreme l-a vizitat pe armăsar în grajdurile de la Sâmbăta. N-a apucat să intre bine în grajd şi bătrânul cal a început să necheze cu nestăpânită bucurie. Armăsarul îi simţise mirosul lui Piersic şi a purces să-l mângâie cu capul. După această superbă poveste, Florin Piersic a recitat cum numai el ştie, cu lacrimi tremurânde în gâtlej, o sensibilă poezie de Spiridon Popescu. "Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum te lauzi la toţi Sfinţii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii./ Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii./ Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum susţii în gura mare,/ Moaie-ţi tocul în cerneală/ Şi-nainte de culcare/ Dă-i în scris poruncă morţii,/ Când şi-o ascuţi pumnalul,/ Să-l înfigă în mine, Doamne,/ Şi să lase în viaţă calul".