Schimbarea stilului de viaţă

Există o categorie de oameni care şi-au făcut un obicei din a da fuga la doctor, la cea mai mică jenă, iar când medicii nu le găsesc mare lucru, ei boscorodesc parcă nemulţumiţi că nu le-au umplut ditamai reţeta cu medicamente. Dar mai este o categorie care are sau n-are treabă se abonează la cabinetele doctorilor.

Este vorba despre o altă categorie de răzvrătiţi împotriva corpului medical atunci când le recomandă schimbarea regimului alimentar şi îi sfătuieşte să nu uite de mişcare. Când, în o sumedenie de situaţii, medicii nu trec la medicamente, ci încep cu tratament, cu slăbire, mişcare, cenzurarea conţinutului farfuriei, pacienţii cârcotaşi boscorodesc că au fost trataţi superficial, că nu li s-a dat atenţie şi că medicii au vrut să scape de ei, îndemnându-i să mănânce sănătos şi să se plimbe în fiecare zi vreo jumătate de oră, o oră.

Medicamentul căţel

În realitate, aceste recomandări de schimbare a stilului de viaţă chiar sunt cele mai nimerite terapii. Şi iată câteva dintre ele. Când hipertensivii nu sar mult peste limita admisă a normalului, adică atunci când, în loc de 14, maxima lor urcă la 15 sau 16, medicii încearcă tratamentul nemedicamentos, o altă conduită în mâncare şi în abandonarea sedentarismului. De multe ori slăbind, împuţinând grăsimile, suplimentând raţia de legume şi de fructe şi mergând pe jos o jumătate de oră, aceşti hipertensivi, aflaţi la debutul bolii, pot să revină la limitele normale ale tensiunii arteriale fără să înghită pilule. De altfel, în cazul bolilor de inimă, în cazul cardiopatiei ischemice, cea mai răspândită maladie cardiacă, doctorii insistă ca bolnavul să se mişte. Semnul proastei irigări a inimii este tocmai starea de oboseală care se manifestă la cardiaci, obligaţi să se oprească după câţiva metri tocmai din pricina oboselii ce se instalează. De aceea, medicii nu le recomandă acelor cardiaci să alerge sau să ridice haltere, li se propune o mişcare temperată, de plimbare o jumătate de oră, o oră. Tocmai de aceea s-a ajuns la expresia "medicamentul căţel", fiindcă, dacă ai un câine, eşti obligat să-l scoţi să facă pipi şi aşa, la rândul tău, te mişti, ceea ce face mult bine inimii. De altfel, se mai zice că, în prevenirea bolilor de inimă şi de vase, prima măsură este să te dai jos din tramvai o staţie înainte de casă sau o staţie înainte de slujbă, astfel ca să mergi pe jos, nu alergând, nu păşind în dorul lelii, ci în ritmul de mers al unui om grăbit.

Cardiacii

Dacă în privinţa bolilor de inimă şi vase lumea mai luase contact cu această componentă a tratamentului, mişcarea şi regimul alimentar, există situaţii când indicaţia medicului de modificare în primul rând a stilului de viaţă îi şochează pe pacienţi. Această situaţie, mai puţin bănuită, se petrece în cazul celor cu ficat gras nealcoolic. Se ştie că această boală este foarte răspândită şi se manifestă prin încărcarea cu grăsime a celulelor ficatului, în acest fel acestea nu-şi mai îndeplinesc rolul şi ies din circuit. În cazul ficatului gras la nebăutori, prima etapă a tratamentului e schimbarea stilului de viaţă, adică un regim alimentar înţelept şi mişcare. Cercetările au arătat că doar prin reducerea cu 5% a obezităţii, cu hrană modificată şi cu mişcare, inflamaţiile din ficat au făcut pasul înapoi. Astfel, la început, în terapia ficatului gras nealcoolic nu este nevoie de medicamente. Regimul alimentar al bolnavului cu steatoză hepatică trebuie să fie bogat în vegetale, fructe, vitamine şi sărac în dulce concentrat. Trebuie eliminate carnea de porc, carnea de gâscă sau de raţă. Să se renunţe la unt, la smântână, la untură. Cei cu ficat gras nealcoolic, în prima fază, trebuie să înghită suplimente alimentare fără fier şi cu multe vitamine. La aceste modificări de regim alimentar se adaugă mersul pe jos o jumătate de oră sau o oră zilnic, absolut obligatoriu pentru cei cu ficat gras nealcoolic.

Bronhopneumopatia

Într-un alt domeniu, unde ar părea ciudat că mişcarea are un rol atât de important. Asta se întâmplă în cazul bolnavilor de bronşită cronică obstructivă sau, mai corect zis, bolnavilor de brohopneumopatia obstructivă cronică (BPOC). Această boală, în majoritatea cazurilor apărută ca o consecinţă a fumatului, se caracterizează prin îngustarea bronhiilor, iar alveolele se sparg, astfel că săculeţii aceia mici din plămâni, ce asigură o mare suprafaţă de schimb între sânge şi aer, devin, prin spargere, nişte găuri cu suprafaţă de contact insuficientă. Bolnavii de BPOC au drastic scăzută capacitatea de respiraţie. Această boală nu se vindecă, dar în orice moment lăsarea de fumat opreşte deteriorarea pe mai departe a plămânilor. Alături de prima acţiune de renunţare la ţigară, medicii îi îndeamnă pe bolnavii de BPOC să facă multă mişcare. Punerea în funcţiune a muşchilor trage după ea şi respiraţia, care devine mai amplă, iar muşchii se dezvoltă, păstrându-şi tonusul. Revelator este exemplul unui profesor cu BPOC avansat, care s-a prezentat într-o stare mult îmbunătăţită, tocmai fiindcă a descoperit plăcerea şi efectul favorabil al mersului pe bicicletă. Activitatea lui pulmonară resimţise favorabil pedalatul în fiecare zi.

FRACTURI. În cazul fracturilor, frecvent, medicii optează pentru intervenţia chirurgicală cu alinierea oaselor rupte, utilizând piese metalice. Această intervenţie ortopedică este preferată imobilizării în gips. După operaţia cu implantare de şuruburi, plăcuţe, agrafe, omul cu osul fracturat poate merge a doua, a treia zi cu un cadru, cu nişte cârje, dar se poate mişca. Oasele se refac mai bine, fiindcă osul este un material viu, care se simte foarte bine atunci când este supus unor tensiuni. Deci mişcarea pune sub presiune oasele şi le dezvoltă. Iar în caz de fractură, depunerea calusului este urgentată.

SCOATEREA METALELOR. După un an de la intervenţia chirurgicală în fractură, oamenii trebuie să meargă neapărat să-şi scoată, la cabinetul de ortopedie, piesele metalice ce au fost implantate în osul fracturat. Din păcate, mulţi pacienţi ezită, fiindcă se simt bine şi îi sperie doar gândul unei alte intervenţii chirurgicale. Totuşi, aflaţi că este o atitudine greşită, fiindcă, dacă rămâne cu piesele metalice, osul se leneveşte şi lasă pe seama acestora greaua povară a forţelor. Când devine puturos, osul este mai fragil şi mai expus fracturilor noi.