... Şi a fost zăpadă!

Ne-am dorit zăpadă, dar când am avut-o... vai şi-amar!... Sau... ai grijăce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple!

ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Ne-am dorit zăpadă, dar când am avut-o... vai şi-amar!... Sau... ai grijăce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple!

Într-un oraş în care zăpada este o amintire – copiii şi-o imaginează, iar părinţii visează pofticios încă din toamnă la câteva zile de iarnă ca-n fotografii sau măcar precum cele din copilăria lor... –, într-un oraş în care gândurile ce se îndreaptă spre Moş sunt: "Ce frumos ar fi să fie zăpadă de Crăciun!", dar de obicei rămân doar vise, ei, da, incredibil!, dar tocmai într-un astfel de oraş dorinţele au fost auzite şi... a nins.

În Constanţa a mai nins acum vreo doi ani... o zi jumate. Era duminică şi fulgii mari curgeau direct pe feţele zâmbitoare întoarse spre cer. O zi a nins şi-a fost zăpadă. Pufoasă... albă... Dar când s-a oprit ninsoarea s-a terminat.

În Constanţa, dacă vrei zăpadă, îţi iei concediu şi pleci la munte. Că aici zăpada e la fel de efemeră ca un fluture...

A început să ningă, dar nu de Crăciun, ci taman atunci când Sărbătorile s-au terminat şi o dată cu ele şi vacanţa. Şi-a nins... o noapte, o zi... şi noaptea ce i-a urmat. Zăpada s-a aşezat... şi s-a aşezat... în troiene, în valuri şi suluri... S-au împlinit dorinţele, ce fericire! Sau... nu...

Unii şi-au tras pe ei echipamentul de schi (oftând după o pereche de schiuri care-acum şi-ar fi justificat existenţa în debara) şi bocancii în picioare, şi-au înfundat căciulile pe urechi şi-au pornit spre serviciu prin viscol. Alţii au rămas acasă. De maşini nici nu putea fi vorba. Tot oraşul era uniformizat de alb. Frumos... aproape pustiu...

Magazinele şi-au deschis uşile şi şi-au etalat ruşinoase goliciunea. Zăpada a paralizat transporturile pe roţi şi i-a panicat pe cetăţeni. Dar ce panică! Ce de nervi... ce de înjurături! Şi pe bună dreptate. Doar sunt firme plătite an de an pentru deszăpezire, dar cum la noi nu-s zăpezi... nici ele nu-s pregătite.

Însă, lăsând la o parte treaba pe care ar trebui s-o facă autorităţile şi firmele plătite din bani publici şi n-o fac, troienele ce s-au aşezat peste Constanţa au scos la iveală un alt mare handicap: nu ne mai descurcăm dacă nu găsim butonul. Intrăm în panică dacă nu e pâine la supermarket. E o tragedie când nu ne putem deplasa cu maşina...

În rest... căzături şi oase rupte. Ţin minte că, în copilărie, pe zăpadă sau polei ne puneam şosetele peste ghete, să nu alunecăm... Dar acum... nu mai reuşim să ne adaptăm... decât înjurând. Şi totuşi sunt locuri în care este iarnă... toată iarna, iar lumea continuă să trăiască. La noi a fost doar o zăpadă de trei zile... Doamne fereşte de condiţii cu adevărat vitrege!