Ţara de aur

În memoria lui Vlăduţ
Am nişte prieteni care se chinuie de vreo patru ani să obţină o autorizaţie să ridice un gard în jurul casei lor. Curtea o împart cu trei familii – cazuri sociale – care stau acolo fie abuziv, fie pe o chirie simbolică plătită primăriei.

În memoria lui Vlăduţ
Am nişte prieteni care se chinuie de vreo patru ani să obţină o autorizaţie să ridice un gard în jurul casei lor. Curtea o împart cu trei familii – cazuri sociale – care stau acolo fie abuziv, fie pe o chirie simbolică plătită primăriei. Chiriaşi care nu-i lasă nici măcar să-şi renoveze casa, pentru că ori dau iama prin materiale, ori îşi golesc măruntaiele în faţa casei şi îi ameninţă pe meseriaşii care-şi fac curaj să meargă acolo la lucru "Bă, să moară mama! Dacă te mai prind pe-aici bag cuţitu’n tine!". Cam asta se întîmplă cu oamenii oneşti, modeşti care se luptă pentru ce-i al lor cu armele pe care le au – litera legii – literă care pînă acum nu le-a pus decît beţe-n roate.

Deci, în timp ce prietenii mei îşi sparg capetele de toţi pereţii birocraţiei, alţii, persoane importante cu buzunarul doldora, construiesc cu spor fără nici un fel de autorizaţii exact unde "pohtesc", fără să le pese de vreo literă, de vreo autoritate, ba mai mult – fără să fie deranjaţi decît, poate, de cîte un telefon din cînd în cînd prin care sînt anunţaţi: "Vedeţi că venim în control!"

Dar oprelişti se pun doar celor care-şi fac griji pentru ziua de mîine. Pentru ceilalţi, ziua de mîine nu contează. Pentru că deja au vîndut-o.

Se vorbeşte de ceva vreme despre un combinat siderurgic care se doreşte a fi plantat pe malul mării, pe la Agigea. Nu contează că locuitorii ţărmului nu vor asta. Guvernanţii fac săpături în continuare, aruncînd praful în ochii nerecunoscătorilor: locuri de muncă, salarii, dezvoltare economică. Mă rog, tot arsenalul destinat orbirii alegătorilor. Se vorbeşte despre noi tehnologii în concordanţă cu legislaţia mediului de te umflă rîsul, ce-i drept, un rîs nervos. Care legislaţie? Şi mai ales de cine va fi urmărită aplicarea ei? Cînd ştii că în portul Constanţa nu există staţie de epurare, motiv pentru care navele îşi golesc balastul în rada portului, cînd ştii că Parlamentul European a avertizat România cu privire la poluarea excesivă a Mării Negre, cînd ştii că cei mai mari poluatori sînt platforma industrială şi transportatorii maritimi, cînd ştii că peste tot în lumea asta oraşele aflate pe ţărmuri trăiesc din turism şi trăiesc bine (!) şi curat, te umflă rîsul, plînsul, te apucă disperarea şi începi tremurînd să cauţi pe hartă un alt loc – cît mai departe – unde să-ţi continui liniştit viaţa fără ca hrăpăreţii să te sufoce cu lăcomia lor.

Îmi amintesc o poveste de cînd eram copil, despre un tînăr care, prinzînd peştişorul de aur, îşi doreşte ca tot ce atinge să se transforme în aur. Dorinţa îi este îndeplinită, iar tînărul moare de foame... Dar... înconjurat de aur!