Natura oamenilor şi oamenii naturii

Nea Ioji, Bunicul cu sute de ne­poţi, are nevoie de ajutor. Şi-a pus casa la bătaie pentru ambiţia de a scrie şi publica o carte (a avut şi promisiunea unor ministere, dar ca orice promisiune...). Un fel de îndrumar din care să se inspire învăţătorii. Visul lui a fost ca această carte să intre în şcoli, şi prin ea şi "Şcoala naturii în natură". N-a reuşit. Aşa că a donat cartea şcolilor din patru judeţe din jurul Sibiului. De vândut, a vândut doar 100 (aşa că cei care-şi doresc un bunic îşi pot cumpăra unul). 

Compendiul tratează viaţa omu­lui pe pământ şi a pământului sub om. În şcoală tratam adesea cuprinsul relaţiei om-natură la Li­te­­ratură: personajele îşi împrăştiau sim­ţirile-n eter într-o spovedanie cos­mică şi-şi trăgeau din energia as­trelor revenind în luptă cu pu­teri înzecite sau priveau moartea ca pe-o nuntă ori ca o transformare în brad mângâiat de vânt pe co­nuri... Cu toate astea, relaţia "om-na­tură" este percepută de popor ca una ierarhică, în care omul e pe o treaptă superioară. Aşa s-a în­ţeles, aşa a prins ideea, a crescut şi s-a dezvoltat strâmb, ca un trunchi schimonosit de sârme care-l taie pân’ la măduvă. Cum în­cepe sezonul grătarelor, se va ve­­dea din nou strâmbăciunea ju­de­­căţii... mă rog, aici, în Mioriţia, unde singura relaţie cu natura este violarea ei. În acelaşi registru ni se explica foarte frumos la orele de literatură expresia "codru-i frate cu ro­mâ­nul". Cum îl ascundea, îl hrănea şi îl oblojea el... Era frumos, era ro­man­tic, în ima­gi­na­ţia noastră de co­pii de asfalt rula deja Pintea Hai­du­cul. Dar şi în cazul ăsta e o re­la­ţie unilaterală: "codru-i frate cu ro­mânu’", iar reciproca nu este va­labilă. Românul nu e (cel puţin nu în istoria re­cen­tă) frate cu co­drul decât în măsura în care ui­tân­du-se la el vede verde în faţa ochi­lor. Şi nu în frunze, ci-n bancnote. Dar asta înseamnă să înveţi despre relaţia om-natură doar la orele de literatură. Visezi la ea de atât de departe, încât devine doar un instrument pentru înfrumu­se­ţa­rea viselor. Bunicul a reuşit să bage natura în şcolile sibiene şi mai ales să scoată şcolile în natură. A reuşit să facă completarea: om-natură-om. Dar asta doar la Sibiu. "A meritat!", spune Bunicul, "Mesajul de încurajare al foştilor elevi, zâmbetul şi îmbră­ţi­şă­rile actualilor elevi, consideraţi ne­poţii bunicului, su­gerează fără dubii că investiţia noastră nu a fost în zadar".