Păcatul şi gunoiul

Harul lui Dumnezeu vine pe trei căi: spovada, euharistia, rugăciunea. Prin spovadă, omului îi este oferită şansa de a fi cel puţin pentru o clipă înger.

Harul lui Dumnezeu vine pe trei căi: spovada, euharistia, rugăciunea. Prin spovadă, omului îi este oferită şansa de a fi cel puţin pentru o clipă înger. Ori de cîte ori cade în păcat omul este un Lucifer şi ori de cîte ori îşi mărturiseşte păcatul reia drumul spre sfinţenie. Cu spovada omul urcă şi cu păcatul coboară.

E minunată această gîndire, luată din cărţi. Dar în mintea mea stăruie un gînd împărtăşit de un preot. Spovada te aduce cu picioarele pe pămînt. Ai crede că gîndul preotului se bate cap în cap cu interpretările din manuale despre spovadă. Dar nu-i aşa. Faptul că te-ai decis să intri într-o biserică spre a-ţi lăsa acolo păcatele, ca să te poţi culca liniştit pe perna ta, fără coşmaruri, este formidabil. Dimineţile sînt mai senine, oamenii mai prietenoşi şi necazurile mai suportabile. Eşti mai singur aici, pe pămînt. 
 

Presiunea socială

Mulţi tineri sînt total nepregătiţi pentru a face faţă presiunii sociale din ce în ce mai puternice. Este şi motivul pentru care creşte numărul tinerilor care găsesc în Biserică şi preot un suport. “Dar adresabilitatea a crescut şi pentru că preoţii şi-au modificat substanţial strategia referitoare la păcat. Preotul nu mai este cel care împarte pedepse pentru păcatele săvîrşite. El devine treptat confesor, prieten. Te ascultă şi în scaunul de spovadă, şi în afara lui. Dar poate mai important este că preotul nu este doar cel care te trimite în altar cu un canon pe care trebuie să-l execuţi spre a fi încredinţat că ţi se iartă păcatele. El oferă soluţii problemelor tale. Pentru că mare parte din păcate sînt asociate pro­blemelor nerezolvate. Aceşti tineri nu se îndreaptă spre preot cu intenţia de a-şi mărturisi păcatele, spre a «fi îngeri». Ci pentru a fi oameni”, observă psihologul Mirela Zivari.  

Psihoterapie, spovadă

Omul este cîmpul de acţiune atît pentru psihoterapie, cît şi pentru spovadă. Psihoterapia şi spovada folosesc aceleaşi instrumente. Pentru ambele, cuvîntul este instrumentul esenţial. Scopul ambelor terapii este comunicarea. Ambele terapii mizează pe efectul eliberator obţinut prin comunicare. Astfel ambele terapii redau omului demnitatea, încrederea şi superioritatea. Îl fac mai puternic, îl vindecă de tristeţea păcatului şi revigorează psihicul. “Comunicarea unei  experienţe traumatizante, a unui păcat cu voce tare, în aşa fel încît să se audă pe sine, conferă celui care face acest exerciţiu posibilitatea de a se distanţa de episodul respectiv. Adesea, în timpul mărturisirii psihologului a unui episod care-i împovărează existenţa, omul poate descoperi chiar el  însuşi soluţia”, spune psihologul Mirela Zivari.
 

Păcatul, preotul şi psihologul

Porunca Bisericii spune să mergi la spovadă şi să primeşti trupul şi sîngele Mîntuitorului, sub forma sfintei împărtăşanii, cel puţin o dată pe an, în perioada Sărbătorilor Pascale. Dacă acest exerciţiu îl faci mai des, cu atît mai bine. Performanţa e să nu mai repeţi păcatul mărturisit. “Dar mulţi păcătuiesc gîndind că merg repede la spovadă şi sînt iertaţi. Mi se pare total greşit a transforma spovada într-un gest comun, ceva de genul a duce zilnic gunoiul la ghenă. N-ai progresat. În această situaţie sînt foarte mulţi oameni. Dar ce-i mai grav este că nu-şi recunosc slăbiciunea”, punctează psihologul Zivari.
 

RUGĂCIUNEA. Sociologi evrei şi americani au făcut nişte teste la bolnavii care au avut infarct şi au ajuns la o concluzie foarte interesantă: cei care nu se roagă, deci n-au credinţă, sînt mult mai ex­puşi la infarct decît cei care se roagă, iar dacă se roagă înseamnă că au credinţă. La cei care nu se roagă proporţia este de 50%; la cei care se roagă este de numai 20%. În lagărele naziste, în puşcăriile comuniste au rezistat, au supravieţuit cei care s-au rugat. Dacă atîta forţă are rugăciunea în viaţa biologi­că, ce să mai spunem de viaţa spirituală?
 

SĂ NE ÎNTOARCEM LA PREOT. El spune că “spovada trebuie pregătită prin reflectare profundă şi conştientizare a enormităţii şi monstruozităţii păcatului”. În acest sens, preotul îl citează pe  Sfîntul Ignaţiu de Loyola: “Voi cîntări păcatele mele, adică voi considera urîciunea şi răutatea fiecărui păcat de moarte. Voi consi­dera că atîtea păcate au ieşit ca dintr-un buboi, dintr-un abces. Şi atunci, dintr-un suflet profund zguduit va ieşi un strigăt de uimire. Voi face să defileze prin faţa mea toate creaturile, le voi întreba cum de m-au mai lăsat în viaţă... Îi voi întreba pe îngerii care poartă sabia dreptăţii divine cum de m-au suportat şi m-au păzit, cum de s-au mai rugat pentru mine; pe sfinţi, de asemenea, cum de au mijlocit şi s-au rugat pentru mine. Mă voi uimi de faptul că cerul, soarele, luna, stelele şi elementele naturii, roadele pămîntului, păsările, peştii şi animalele, că toate făpturile au conti­nuat să-mi facă servicii şi nu s-au ridicat împotriva mea, că pămîntul nu s-a deschis ca să mă înghită”.