Părinţii ştiu tot. Ei au răspunsul la orice intrebare, sunt cei care ii dezvăluie celui mic toate tainele "universului" care il inconjoară. De aceea trebuie să fie pregătiţi de fiecare dată să facă faţă tirului de intrebări care le sunt adresate.
Părinţii ştiu tot. Ei au răspunsul la orice intrebare, sunt cei care ii dezvăluie celui mic toate tainele "universului" care il inconjoară. De aceea trebuie să fie pregătiţi de fiecare dată să facă faţă tirului de intrebări care le sunt adresate. Personalitatea celor mici se formează in primii doi-trei ani de viaţă, iar procesul de "modelare" continuă este generat de atitudinea părinţilor. Este esenţial ca mama şi tata să ofere micuţului căte ceva din dragostea, măndria şi bucuria lor pentru orice mică realizare a lui, precum şi clipe preţioase petrecute impreună. Este foarte important să primească răspunsuri la intrebări şi să găsească la părinţii săi disponibilitatea de a se juca cu el şi de a-l lăsa să exploreze in jur, bineinţeles in siguranţă, fără să-şi pună sănătatea in pericol. Un "pilon" important in formarea personalităţii copilului este cititul poveştilor. Timpul petrecut alături de năzdrăvanul casei este foarte preţios. Astfel, apar atitudini noi, se dezvoltă inteligenţa şi se consolidează relaţia copil-părinte.
Modelare
Intr-un fel, copiii işi dau seama că nu au experienţă şi că sunt dependenţi de părinţi. De aceea, ei işi urmăresc in permanenţă părinţii şi, in mod instinctiv, işi modelează personalitatea după cea a părinţilor. Aşa işi formează tăria de caracter, siguranţa şi, incă din copilărie, invaţă cum trebuie să procedeze in diverse situaţii, prin identificarea cu părinţii. In general, personalitatea mamei va fi copiată de fiica ei. Pentru un băiat, mama este intr-un fel prima iubire, din admiraţie pentru cea care i-a dat viaţă. Pentru majoritatea băieţilor, mama este modelul femeii de mai tărziu.
Curiozitate
Nu de puţine ori, cel mic se aşază lăngă mama sau tatăl său şi foarte serios ii pune o intrebare, două, trei. Şi, bineinţeles, el aşteaptă răspunsuri. Şi nu orice fel de răspuns, ci pe cel care să-l mulţumească. "De ce fuge umbra o dată cu mine? De ce raţele nu poartă pantofi? De ce cerul e albastru? Unde se duc oamenii cănd mor?" Sunt intrebări care nu mai contenesc, la care incercăm să dăm răspunsuri căt mai logice şi, de fiecare dată, ne confruntăm cu un nou "de ce?". Cunoaşterea este o atitudine specifică oricărui copil. Pe la 2-3 ani, cel mic incepe să fie interesat de tot mai multe lucruri. Pe măsură ce creşte, intrebările lui sunt mai multe şi mai complicate. De fiecare dată ar trebui să observăm cum copilul ne priveşte cu interes, fascinat de răspunsul primit. Totuşi, părinţii trebuie să ştie că este foarte greu de oprit curiozitatea copilului.
Răspunsuri
"La 2-3 ani, copilul işi priveşte mama ca pe o autoritate supremă, atotştiutoare, capabilă să ii explice orice, pe inţelesul său. Chiar dacă vei fi amuzată de intrebările pe care ţi le adresează cel mic, trebuie să ii răspunzi intotdeauna cu seriozitate. Unele intrebări pot fi simple, altele destul de complicate, referitoare la lucruri la care poate nu te-ai găndit niciodată. Dar răspunsurile trebuie să fie căt mai simple şi lămuritoare. Oricum, şirul lui «de ce?» nu se va opri aici", ne spune psihoterapeutul Anda Păcurar.
Studii
Psihologul Jean Piaget a realizat o serie de studii şi a ajuns la concluzia că la această vărstă copiii se află in stadiul preoperaţional, cănd incep să folosească găndirea simbolică şi incearcă să afle căt mai multe lucruri. Ei pot intreba "de ce miaună pisica" sau "de ce latră căţelul", chiar dacă li s-a spus de foarte multe ori că acesta este limbajul celor două animale. Copiii invaţă de obicei prin imitarea celor din jur. Orice micuţ este tentat să işi imite părinţii, fraţii, prietenii şi chiar face acest lucru. De mic va observa diferite obiecte, lucruri şi vietăţi. Le va asocia şi deosebi, prin comparare. La un moment dat va dori să ştie căt mai multe lucruri despre ele. Aşa incepe etapa "de ce?". Primele persoane spre care se va indrepta vor fi, fireşte, părinţii săi, persoane in preajma cărora se simte relaxat.
Cunoaştere
Dacă nu veţi răspunde copilului, cu certitudine nu veţi reuşi să ii satisfaceţi nevoia de cunoaştere, situaţie in care există două extreme: fie nu va mai pune intrebări, limităndu-şi aria lui de cunoaştere, fie işi va pierde increderea in părinţi, punănd intrebările la care doreşte răspuns altor persoane.
SERIOZITATE. "Comunicarea cu copilul incepe din primele zile de naştere, nu in perioada in care el işi bombardează părinţii cu «de ce». Oricum, vărsta intrebărilor este preţioasă. In primul rănd, părintele nu trebuie să rădă de copil, ci să incerce să-i răspundă pe inţelesul lui. Minciunile ii fac foarte mult rău", ne avertizează Anda Păcurar, psihoterapeut, membru al Asociaţiei pentru Psihologie şi Psihoterapie Individuală şi al Federaţiei Romăne de Psihoterapie.
Promisiune. Uneori este greu să-i răspunzi copilului la orice intrebare. Evident, la 2-3 ani, intrebările copilului nu pun probleme părinţilor. Dar, pe măsură ce copilul creşte, creşte şi dificultatea intrebărilor şi evident misiunea părinţilor este mai grea. Nu trebuie să vă fie ruşine să-i spuneţi copilului că nu aveţi răspunsuri la unele intrebări, dar asiguraţi-l că veţi face tot posibilul să aflaţi ce-l interesează. Dar, dacă i-aţi promis, ţineţi-vă de cuvănt şi oferiţi-i răspunsul la intrebare căt mai curănd posibil! Copilul nu va uita că nu a primit răspunsul.
JOC. Părinţii trebuie să folosească termeni accesibili copilului. "Răspunsurile nu trebuie să fie ca la carte. Abia cănd a invăţat să citească şi are noţiunile necesare, copilul poate fi indrumat să consulte dicţionarul, mai ales dacă nu este mulţumit de răspunsul primit. Dacă sunteţi obosiţi şi vă simţiţi prea puţin creativi pentru a face faţă intrebărilor, folosiţi următoarea tactică: puneţi dumneavoastră intrebări copilului. Dar in nici un caz această tactică nu va fi o luptă, ci un joc de care evident părinţii nu trebuie să abuzeze", mai spune specialistul nostru.