Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Soldatul Borcan Vasile s-a întâlnit cu Isus Hristos într-o pădure din Munţii Apuseni, de Paşte. Cel puţin aşa le-a declarat el procurorilor militari în timpul anchetei. Era cercetat pentru dezertare. Şi a scăpat!
S-a întâmplat demult, în primăvara lui 1987. Eram în armată, la vânători de munte, în Alba Iulia. De Paşte, ca de obicei la sărbătorile creştine, ne-au scos la tragere. Aşa era politica atunci: Partidul voia să ne ţină departe religie, de opiumul popoarelor, şi ne droga cu praf de puşcă. Noi ne bucuram că măcar mai apăsam pe trăgaci. Noroc de sărbători. Fără Paşte şi fără Crăciun am fi rămas doar cu cele trei cartuşe trase înainte de jurământ. Aşa de bine instruiţi au fost şi soldaţii la Revoluţie: habar n-aveau să foloseasca armamentul şi s-au împuşcat ca proştii între ei. Instrucţia de tragere se făcea mai mult cu o trusă de simulare şi mai mai rar cu muniţie. Statul cerea economie şi iar economie.
Noi, cei din gardă, asiguram poligonul. Era amenajat într-o văioagă dintre munţi, la câţiva kilometri de oraş. Aveam grijă să nu treacă vreunul prin pădure, poate după ciuperci, poate cu vaca, şi să se aleagă din mers cu un glonţ.
Postul din vârful muntelui i-a picat lui Borcan. Era un ţigan de pe lângă Târgu-Jiu, foc de deştept. În corpul de gardă, unde toţi jucam table până se rotunjeau zarurile, el singur citea filozofie şi îl preamărea pe Marx. Era utecistul nostru de serviciu. Toca din gură ca o mitralieră, dar cum îi dădeai ceva de făcut cu mâinile, să-şi cureţe arma ori să-şi calce ţinuta, se uita nătâng la vergea sau la fierul de călcat şi mai că-i venea să plângă.
Când s-a terminat tragerea şi gornistul a dat semnalul, ne-am adunat toţi de prin posturi. Borcan al nostru n-a apărut. Goarna a mai sunat de câteva ori. Nimic. Am pornit şapte inşi după el. L-am căutat toată noaptea. Parcă intrase în pământ. Era noaptea de Înviere şi noi, în loc de lumânări, umblam cu lanternele prin munţi, strigându-ne camaradul. Nu ne gândeam că a dezertat, nu era el omul. Ne temeam că s-a accidentat, o fi căzut într-o râpă, ori că, bezmetic cum îl ştiam, s-a rătăcit pe drumul de întoarcere.
Când ne-am întors în unitate, a doua zi, un ofiţer sosit de la Cluj ne-a luat la întrebări, unul câte unul. În timpul ăsta, o armată întreagă îl căuta pe dezertor.
În a treia zi de Paşte eram în gardă, comandant. Puţin înainte de miezul nopţii, santinela m-a chemat la poartă. Borcan, mai mult mort decât viu, scâncea ca un căţel în faţa cazarmei. Cum a păşit în unitate, s-a prăbuşit pe alee cu mâinile înţepenite pe armă. L-au săltat imediat anchetatorii de la Cluj. Ne aşteptam să nu-l mai vedem niciodată, să dispară la batalionul disciplinar. Dar după vreo două săptămâni a reapărut. Nu mai semăna deloc cu băiatul vesel şi vorbăreţ, aiurit, pe care-l ştiam. Fusese acuzat de dezertare, dar până la urmă s-a ales doar cu trei zile de arest pentru încălcarea consemnului. Cât a stat la ţuhaus, ne-a povestit ce se întâmplase.
S-a rătăcit, zicea el, la coborâşul spre poligon. Se însera. Sunetul goarnei, între munţi, se auzea când într-o parte, când într-alta. Era derutat. A luat-o aiurea prin pădure. I-a dat prin minte să urce în cel mai înalt punct ca să vadă luminile poligonului. Însă de sus nu se vedea nimic, era numai pădure. Nu s-a putut căţăra într-un copac. Ce era el slăbănog de felul lui, îl mai obosise şi urcuşul. A înnoptat în pădure. L-a plouat toată noaptea. Dimineaţă abia se mai putea mişca. S-a târât la întâmplare prin munţi sperând că va ajunge la un liman - un sat, o cabană, un depozit militar. Până în a treia zi de Paşte. Până n-a mai putut să mişte un deget măcar. Zăcea lat în frunziş, aproape inconştient, şi în ultima pâlpâire de luciditate se gândea că va muri.
- Şi atunci, vă jur, am văzut un miel alb la câţiva paşi. Parcă se temea să înainteze. M-am gândit că trebuie să fie o stână în apropiere. M-am târât pe coate spre miel. Cum mă apropiam, se tot dădea înapoi. Pe urmă a început să zburde în cerc, parcă mă îndemna să mă joc cu dânsul, să-l urmăresc. Nu ştiu cum am căpătat forţă să mă ridic. Am mers aşa, ca beţivul, dintr-un copac în altul. Era amiază. Atunci am văzut deodată cum o lumină albă s-a coborât peste mine, de sus. Şi am leşinat. M-am trezit într-o căruţă, aproape de oraş. M-a găsit un pădurar şi m-a adus la unitate, că a recunoscut ţinuta de vînător.
- Deci n-ai mai ajuns la stână.
- Nu e nicio stână pe-acolo. Unde aţi auzit voi vreodată de stână în mijlocul pădurii?
- Bun, şi mielul?
- Era Isus!, a şoptit utecistul nostru. Apoi a îngenuncheat pe cimentul arestului şi a început să se roage cu pumnii strânşi, apăsaţi pe ochi.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
Citește pe Antena3.ro
