Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ruşii bagă băţul prin gardul Europei şi mai agaţă câte ceva de prin ogradă. O Crimee, o Transnistrie… Stăpânii ori se păruiesc, ori se fac că au treabă, din când în când mai tuşesc ca să ştie hoţul că sunt acasă. Şi atât. Acum ruşii încearcă şi la Doneţk, unde minerii rusofoni vor să se apuce de săpat cu referendumul la temelia statului ucrainean. Nu contează că oraşul nu e măcar la graniţă. Lor le plac enclavele. Şi nu se vor opri aici. Pentru că Rusia, cum spunea moş Vasile, “mănâncă pământ şi se cacă sânge”.
Moş Vasile era expert în politică externă. Dar numai spre Est. Şcoala şi-o făcuse timp de câţiva ani ca prizonier de război într-un lagăr rusesc de dincolo de Urali. Profesori i-au fost nemţii alături de care era închis. De ei îi plăcea, chit că din cauza lor căzuse prizonier. Pe ruşi, să nu-i vadă înaintea ochilor - dar n-avea de ales. Se pare însă că lor le-a plăcut în chip deosebit de moş Vasile, poate pentru firea lui veselă, fiindcă l-au căutat cu încăpăţânare când a evadat şi l-au adus înapoi. L-au mai ţinut câţiva ani şi după război. Nu se puteau despărţi aşa uşor de el.
Când a ajuns în sfârşit în sat, oamenii au observat ceva neobişnuit la Vasile. O schimbare în rău. Tânărul vesel, mereu pus pe şotii care plecase la război era acum îmbătrânit înainte de vreme şi mereu abătut. Greu smulgeai o vorbă de la dânsul. Nici nu prea aveai cum, fiindcă stătea mai mult ascuns în stogul de coceni şi nu scotea decât rar capul, se uita speriat spre Prut şi se băga repede la loc, acoperind intrarea cu un snop. Când nevastă-sa îi aducea demâncare, el striga din mijlocul glugii:
- Unde-s ruşii? Se văd?
- Nu se vede niciun rus, Vasile. Ia şi mănâncă!
Cât mânca el, o punea pe mătuşa Maria să pândească.
- Ochii pe deal, Marie! Dacă vezi că vine rusul, strigă tare!
Venise din prizonierat cu mintea zdruncinată. Dumnezeu ştie - sau poate nici el, findcă “ruşii nu au Dumnezeu”, cum spunea moşul - ce chinuri îndurase acolo, ce foamete, ce bătăi, ce umilinţe.
În sat era şi un om pe care-l chema Rusu. Numai pentru atâta lucru moş Vasile îl ocolea când era treaz. Când se îmbăta, se ducea la el la poartă şi zvârlea cu pietre. Dar Rusu nu-şi punea mintea cu el. Ca să scape de bombardament nu trebuia decât să pocnească din două scânduri şi moş Vasile o lua la sănătoasa, speriat că a început atacul ruşilor. Doamne fereşte să audă o pocnitoare, un harapnic, o împuşcătură! Se ascundea sub pat şi nu mai ieşea până nu-l scotea foamea de-acolo.
Putea fi văzut de multe ori pe drum trăgând în urma lui un leaţ, un taraş, cărând o boccea cu bulendre. Le ducea la celălalt capăt al satului, într-o vie părăginită, şi le lăsa acolo. Băieţii şi nevasta lui le luau seara cu căruţa şi le cărau înapoi acasă. Moş Vasile făcea toate astea cu un rost. Avea casa chiar la marginea satului. Marginea dinspre Prut. O casă mică, acoperită cu stuf. Cât a trăit s-a chinuit s-o mute în partea cealaltă a satului. Să nu fie el primul călcat de hoardele muscăleşti.
Era nebun, dar nu prost. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el la cosit. Eram copil, treaba mea era doar să-i păzesc traista cu mâncare. Bineînţeles, ca să nu i-o fure ruşii. El tragea la coasă, eu îmi vedeam de ale mele, adică de nimic. El cosea, cosea, harşti!, harşti!, dar într-un fel stătea la pândă şi, când vedea câte un om în zare, odată se zvârlea pe burtă, se făcea una cu pământul. Din când în când se iţea din iarbă ca un popândău şi-l urmărea din ochi pe străin până-l recunoştea sau până-l înghiţeau lanurile de păpuşoi. Aşa o dată, de două ori, de mai multe ori. Însă când de după un deal s-au ivit câteva siluete tremurând în dogoarea amiezii, moş Vasile nu s-a mai ascuns.
- Ruşii! - am dat eu alarma arătând către deal.
Însă el nu s-a speriat, şi-a văzut mai departe de coasă.
- Ruşii vin dinspre Prut, nu dinspre Jijia, mi-a explicat el seara, în drum spre casă. De-acolo vin ei când vin, nu dinspre americani. Apar aşa, unul câte unul, cu treabă, cum ar veni, şi se aşază pe la noi, în satele noastre. Unu aici, unul în altă parte, să nu bată la ochi. Şi când se adună mai mulţi, hopa! vine Stalin cu armata ca să-i elibereze! Lasă că le ştiu eu şmecheriile!
- Dar mie mi-a spus tătuţa că Stalin e mort demult, ăhă-hă, de când nu eram eu făcut. A crăpat.
- Nţ! Se preface.
Ştia moş Vasile ce ştia.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
Citește pe Antena3.ro
