Să ne mai fie frică de… frica de inflaţie?

A fost de ajuns să vedem, în septembrie, cum inflaţia îşi arată iar dinţii, ca să începem să ne întrebăm dacă nu cumva a fost prea mare îndrăzneala de a fi dat-o uitării după lunile de dezinflaţie accentuată din acest an. Pentru că, dintr-o dată, preţurile în creştere la produsele critice au dat năvală în prim-planul vieţii economice. Avertismentul îl primisem încă de la intrarea în vară.
O întrebare devine din nou actuală: "E timpul să ne temem iar de inflaţie?"… În zorii anilor ’60, în America, un renumit profesor de economie, Paul A. Samuelson, colaborator apropiat al preşedintelui Kennedy, a fost întrebat care este cea mai importantă problemă economică cu care se vor confrunta Statele Unite în următoarele decenii. A răspuns răspicat: "Pericolul inflaţiei". Apoi a adăugat: "Inflaţia este în sine o problemă. Dar temerile legitime şi isterice faţă de inflaţie par să devină ele însele o problemă. Pe scurt, mă tem de inflaţie. Dar mă tem mai ales de teama de inflaţie"... Şi la noi, de 22 de ani, inflaţia a continuat, neîncetat, să fie o mare problemă. Dar frica de inflaţie devenise o şi mai mare problemă.

În 2012 însă, la începutul anului, s-au schimbat radical datele problemei. Şi anume, inflaţia anuală a început să scadă, treaptă cu treaptă, de la o rată de 2,72 la sută în ianuarie (după ce în mai 2011 urcase la 8,41 la sută) la cea mai mică inflaţie din 22 de ani: 1,79 la sută în mai a.c. O rată a inflaţiei aliniată celor mai performante dinamici ale preţurilor din Uniunea Europeană, inclusiv din Zona Euro. De aici tentaţia de a fi uitat de frica de inflaţie. Şi de frica de… frică de inflaţie. Creşterea unor preţuri, în această toamnă, a stârnit însă nenumărate dezbateri şi polemici. Ele vor continua şi, probabil, vor scoate la suprafaţă adevăruri ce e bine să fie cunoscute. Bunăoară, societatea ar putea fi convinsă că dacă apar bani mai mulţi pe piaţă, fără să crească în egală măsură şi cantitatea de muncă performantă, reaprinderea inflaţiei nu va fi evitată.

Mişcarea preţurilor, a celor de consum, desigur, dă măsura inflaţiei. Dacă inflaţia se zburleşte prea tare, timp îndelungat, blochează drumul spre bunăstare. Nu e posibil să ajungem la un standard ridicat de viaţă atâta vreme cât se vor agita preţurile. Iată de ce câştigarea războiului cu inflaţia este obligatorie. Dar, întâi şi întâi, este nevoie ca societatea românească să înţeleagă bine sensul acestui război, să-şi evalueze raţional şansele şi să-şi mobilizeze resursele. Să ne uităm însă la cifre. După recordul-recordurilor din mai, de 1,79 la sută inflaţie pe 12 luni, a reînceput urcuşul: 2,04 la sută în iunie, 3 la sută în iulie şi 3,88 la sută în august. Şi cum, în septembrie, probabil, urcuşul va continua spre 5 la sută (INS va confirma ori va infirma acest nivel pe 10 octombrie) vom constata că în acest an România va fi ratat cota despre care specialiştii în materie spun că inflaţia e ca un pahar de vin bun băut după masă. Un singur pahar de două procente, nu mai multe.

Dacă România va avea într-adevăr o inflaţie pe 12 luni ce va urca până în jur de 5 la sută, va reuşi în schimb să consolideze o inflaţie medie anuală (indicator luat în calcul pentru trecerea la euro) ce coboară către 3 la sută. Nu întâmplător, de luni bune, Banca Naţională pune în prim-plan inflaţia medie anuală. E un îndemn să nu ne împotmolim într-o stare de spirit bolnavă, fără nicio îndoială contagioasă, ce ar putea să cuprindă societatea în întregul ei. Şi s-o moleşească.