Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oamenii îndeplinesc multe roluri într-o relație romantică. Pot fi prieteni, îngrijitori, confidenți, consilieri, și multe altele. Dar există un rol pe care oamenii rareori intenționează să-l joace în relații, și totuși mulți alunecă în liniște: „părintele”.
Este o dinamică neflatantă pentru niciunul dintre parteneri atunci când o persoană devine adultul responsabil, cel care poartă greutatea emoțională, logistică și motivațională a relației, iar cealaltă parte alunecă în poziția unui pasager dependent, pasiv sau, în unele cazuri, a unui adolescent rezistent.
Ceea ce face ca această dinamică să fie unică și obositoare este ritmul gradual în care se desfășoară. Nu există niciun moment în care cineva să declare: „Voi prelua rolul de părinte neoficial”. În schimb, oamenii sunt forțați să adopte aceste comportamente atunci când există un deficit perceput în structura sau stabilitatea legăturii.
În relațiile romantice acest deficit poate proveni din inconsecvență, evitare sau subfuncționare emoțională. Necesitatea îl obligă pe unul dintre cei doi parteneri, în timp, să preia rolul de părinte.
2 semne că devii părinte în relație
1. Gestionezi totul
Responsabilitățile trebuie să se schimbe și să se reechilibreze într-o relație, pe măsură ce circumstanțele se schimbă. Totuși, dinamica încetează să mai fie un parteneriat și se transformă într-o ierarhie atunci când unul dintre parteneri este forțat să preia simultan rolul de administrator al gospodăriei și de terapeut.
Un studiu din 2024, care a implicat 322 de femei, a arătat că și în situațiile în care sarcinile fizice păreau a fi împărțite egal, femeile erau cele care preluau cea mai mare parte a muncii cognitive a gospodăriei. Această „sarcină invizibilă” a fost asociată cu niveluri crescute de stres, depresie, epuizare și funcționare redusă a relațiilor.
Concluziile studiului indică faptul că sursa problemei nu este doar ceea ce trebuie să facă „partenerul-părinte”, ci și faptul că acesta trebuie să creeze spațiu mental pentru acest rol pe care nu știa că îl va avea.
Un partener devine factorul implicit de dezescaladare, cel care calmează constant situația sau persoana care este întotdeauna capabilă să mențină echilibrul atunci când tensiunile încep să crească. Din păcate, munca emoțională se schimbă de la corelare la unilateralitate. Mai rău este că această dinamică poate deveni un răspuns implicit, mai degrabă decât contextual.
În loc ca doi adulți să creeze stabilitate împreună, un partener devine cel care conduce atât funcția practică, cât și pe cea emoțională a relației, iar celălalt es beneficiarul pasiv. De fapt, adesea, în timp, „Dacă nu mă descurc eu, totul se va destrama” devine gândul dominant, familiar, care semnalează că echilibrul relațional s-a transformat în ceva mai asemănător cu părintele decât cu parteneriatul.
2. Ai încetat să te mai aștepți la reciprocitate
Unul dintre cele mai grăitoare semne că o dinamică părinte-copil a prins contur este atunci când partenerul-părinte nu are absolut nicio așteptare de la celălalt. Această dinamică se consolidează adesea atunci când unul dintre parteneri coboară treptat ștacheta.
Inițiativa, prezența emoțională, grija și responsabilitatea, care erau odată așteptări de bază în relație, încep să se simtă ca un lux. Prin urmare, partenerul-părinte începe să laude strictul necesar, așa cum un părinte aplaudă un copil care „în sfârșit, și-a făcut curat în cameră”.
O lucrare din 2023, publicată în International Journal Of Cognitive Therapy, explică modul în care lipsa de speranță și percepția lipsei de control asupra propriei vieți pot împinge oamenii să se retragă, să își reducă încercările de adaptare și să își recalibreze în jos așteptările.
Studiul a descoperit corelații în mare parte slabe sau inconsistente între neputință și adaptare între grupuri, ceea ce indică faptul că acest proces nu este întotdeauna dramatic sau ușor de măsurat. În multe cazuri, neputința se manifestă ca o reducere subtilă a efortului, motivației sau așteptărilor, mai degrabă decât ca o disfuncție evidentă. Această nuanță este importantă deoarece exact așa încep oamenii, încet și imperceptibil, să se resemneze în relațiile lor.
Pericolul este epuizarea pentru partenerul supra-funcțional dar și stagnarea pentru cel sub-funcțional. Conformitatea și familiaritatea pot înlocui reciprocitatea și creșterea. Și, în final, s-ar putea să nu-i mai vină în minte niciunui partener că o relație ar trebui să fie o colaborare între egali.
Cu toate acestea, atunci când cineva vede modurile mici, mărunte în care așteptările se erodează și cum resemnarea psihologică poate ancora această eroziune, îi poate împuternici să-și imagineze ceva diferit și mai sustenabil în beneficiul ambilor parteneri.
Cum devine din nou egal un partener părinte?
Deoarece dinamica relației este modelată de ambele persoane, aceasta poate fi, de asemenea, remodelată de ambele persoane. Primul pas este recunoașterea dezechilibrului, fără a-l rușina pe niciunul dintre parteneri pentru că a preluat un rol care s-a simțit necesar la momentul respectiv.
Iată câțiva pași, bazați pe dovezi, care pot ajuta la redirecționarea dinamicii:
Numiți tiparul, nu persoana. În loc să spuneți „Mă simt ca părintele tău”, încercați să spuneți „Simt că port o mare parte din povara logistică și emoțională, și vreau să reechilibrăm asta împreună”.
Stabiliți limite care restabilesc responsabilitatea comună. Limitele nu sunt pedepse; sunt balustrade menite să protejeze energia indivizilor de ambele părți ale liniei.
Invitați participarea, nu dați sarcini. Adulții răspund mai bine la colaborare decât la corecție. Dacă tonul este corectiv s-ar putea să fie întâmpinat cu conformare. Dar dacă tonul este invitant, va fi întâmpinat cu inițiativă.
Permiteți consecințe naturale. Când partenerul-părinte se retrage, partenerul său are spațiul și oportunitatea de a interveni și de a-și ușura povara.
A fi „părinte” într-o relație poate fi un rol epuizant și ingrat, potrivit forbes.com.
Citește pe Antena3.ro
