Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fost agent şi consul general al Franţei în Ţara Românească şi Moldova – între anii 1834-1839 – Adrien-Louis Cochelet venea în Răsăritul Europei după 7 ani de diplomaţie în Brazilia, Mexic şi Portugalia. Avea în spate un trecut glorios de arme, fost bonapartist, avea experienţă diplomatică, dar şi… toane de aventurier. Între 1816 şi 1825 – când primeşte de la regele Carol al X-lea funcţia de agent consular la Riga, francezul hălăduieşte prin Europa (în Polonia, Rusia, Suedia, Danemarca şi Olanda), obişnuindu-se să ţină ample note de călătorie. Nu e de mirare, deci, că şi perioada în care se află în România o vom găsi consemnată în scrierile sale, încă din momentul în care trece graniţa din Ardealul sub ocupaţiei austro-ungară în Valahia, la Câineni. “Şeful staţiei de poştă mi-a oferit un prânz după care mi-a făcut socoteala staţiilor până la Bucureşti. I-am plătit doisprezece ducaţi pentru doisprezece cai dar, cum nu existau nici în grajd, nici în împrejurimi, s-au înjugat în schimb douăzeci de boi. Cu acest echipaj greoi am străbătut trei staţii de poştă, prin inima munţilor”, notează diplomatul, care surspinde apoi cu umor intrarea echipajului fantastic, cu cei douăzeci de boi înjugaţi, în curtea Mănăstirii Argeşului, printre călugării aşezaţi în două şiruri lungi. Boii de jug vor fi înlocuiţi în cele din urmă de cai...
Intrarea în Bucureşti, după călătoria printr-o Valahie copleşită de iarnă, avea să-l ia prin surprindere pe Cochelet. “Era într-o duminică, pe la ora plimbării, când o mulţime de trăsuri vieneze străbăteau, în ambele sensuri, străzile murdare; trăsurile erau pline de femei frumoase şi tinere, îmbrăcate elegant, după moda pariziană (...). Doamnele erau însoţite de numeroşi tineri, şi ei în haine europene. Te puteai crede într-o mare capitală europeană, dacă n-ar fi fost atât de şocant contrastul între lux şi mizerie.”
Diplomatul, după ce merge la Palat, să se înfăţişeze Prinţului Alexandru Ghica, primeşte apoi în locuinţa consulară lungul şir de demnitari valahi. E uimit din nou de hainele moderne ale acestora – deşi remarcă şi câţiva membri ai divanului “care purtau încă, cu mare demnitate, vechiul şi impunătorul costum valah” – dar mai ales e încântat “la culme” de aleasa limbă franceză pe care o stăpânesc şi să-i audă “vorbind despre Franţa ca şi cum ar fi fost cu toţii acolo”. E abia începutul unui şir de uluiri care avea să-l aştepte în perioada petrecută în principatele române, între care primii trei ani la Bucureşti şi următorul la Iaşi.
Revine însă, ca un lait-motiv, obstinaţia românilor pentru limba franceză: “Ea îşi exercită forţa mai ales la Bucureşti, la Colegiul Sfântul Sava, frecventat de peste 500 de elevi, unde programul studiilor prevede şase clase de câte cinci ore în limba franceză, urmate de aproape toţi tinerii, cu excepţia odraslelor de boieri care sunt crescute la Paris sau în familie de către institutori francezi. Nu există nici un oraş în Europa, nici chiar Varşovia sau Petersburg, unde limba franceză, care este peste tot cea a înaltei societăţi, să aibă o circulaţie atât de largă ca la Bucureşti”.
