"Fabrica" de tulnice

In varf de deal, mesterii in lemn s-au adaptat timpurilor prezente. Nu mai fac decat putine ciubere, pentru ca plasticul le-a inlocuit. Fac tulnice in miniatura pentru turistii care le trec chiar prin fata casei.

V-ati intrebat cine face suvenirurile vandute la margine de drum? In Patrahaitesti, Alba, poti vedea la lucru o familie de dogari. In varful dealului, la cinci kilometri de soseaua asfaltata, mergand pe un drum de pamant si gropi, ingust, incat uneori ai senzatia ca nu ai loc sa treci cu masina, gasesti familia Mocanu. Are un atelier in care lucreaza lemnul in fata turistului. In camera alaturata, denumita "muzeu", se afla rezultatul muncii. Muzeul este de fapt o camaruta taraneasca transformata in expozitie cu vanzare. Cele mai multe obiecte sunt cele facute din lemn, dar mai gasesti si tesaturi. Tulnicele de 30 de centimetri, cat sa incapa in geanta de voiaj a turistului, sunt cele mai cautate suveniruri. In schimb, ciuberele mari nu mai au trecere de cand a aparut plasticul.

NEGOCIERE. Casa este chiar in calea turistului spre o cascada aflata undeva mai sus. Vin si multi straini. Vanzarea se face pentru ei in valuta, mesterul avand la indemana un ziar de unde ia cursul de schimb. Nu conteaza ca e de acum o saptamana sau doua. Aurel Mocanu, mesterul in putere al atelierului, nu stie limbi straine. Atunci cum se desfasoara vanzarea? "Scriem!", ne spune acesta razand, aratandu-mi pixul si caietul pe care se desfasoara negocierea. In general, lumea plateste cat cere mesterul. Francezii asa au facut, dar a fost si un grup de israelieni cu care a trebuit sa negocieze. "Inainte mergeam pe la Gaina. Mergeam cu tata, cu mosu, puneam in desagi pe cal si mergeam ca n-aveam unde a vinde, povesteste Aurel Mocanu. Tata e si el acolo. Il cheama Petru Mocanu. Are 80 de ani si inca lucreaza. Nici nu are nevoie de ochelari. Este multumit ca fiul a continuat mestesugul, dar i se pare ceva normal." Cum altfel, daca meseria este in familia lor "de cand satul"?

MESTESUG. Cel mai dificil de facut sunt tulnicele mari, de doi metri si jumatate pentru grupurile de tulnicarese. La el se lucreaza doua-trei zile. Canile se fac mai usor, trei-patru intr-o zi. Se lucreaza numai manual. Inainte de Revolutie lucrau pentru cooperativa. Erau peste 100 de mesteri din Arieseni. Atunci au incercat sa automatizeze productia, sa foloseasca strungul. Nu au reusit. Aurel Mocanu ne arata rezultatul: o solnita din lemn considerata de el mai urata. El nu este prea multumit de schimbare. Nu este incantat ca lucreaza pe cont propriu. Zice ca era mai sigur inainte. Lucra la norma, primea si cuie si ii era platit si materialul. Nici acum nu se plange. Clienti are.

EXPERIENTA. Esenta din care se fac obiectele e molidul. De ce? Pentru ca e mai bun! Lucru evident pentru mesteri, dar dificil de inteles pentru mine cu ce e mai bun molidul decat bradul. Aflu in cele din urma ca e mai moale si se lucreaza mai usor. "Bradul nu e bun decat la Craciun", ne spune mesterul de 80 de ani. Nu e chiar asa. Crengutele de brad sunt folosite pe post de chingi cu care se strang jumatatile de tulnic ori de cana care au fost "crepate" pentru a fi scobite. Lemnul bun se cunoaste din padure, "dupa soare". "Am invatat de la batrani. Se vede pe fibra lemnului. Cum e in picioare, care are hoanca si trage in stanga dupa soare, ala crepe. Care trage dreapta, ala nu crepe si nu-l putem prelucra", explica Aurel Mocanu. La plecare, mesterii ne intreaba daca nu vrem sa cheme sa ne cante din tulnic. Am vrea, dar stim ca nu putem sa dam sunetul in ziar si parca nu vrem sa profitam de ospitalitatea gazdelor doar pentru bucuria noastra.

Ultima tulnicareasa...

Da viata tulnicului de peste 20 de ani. El le da nastere, iar tulnicarii le dau glas. Nu castiga mai nimic din facutul tulnicelor. O face 99% din placere si pa-siune. Nicolae Belei este singurul tulnicar din Avram Iancu, iar daca vinde 50-60 de bucati pe an este multumit.

Mainile lui modeleaza lemnul cum nu multi stiu sa o mai faca. Batranii locului care mai "stiau a face tulnice" au murit, iar cei tineri se feresc sa invete. Ca sunt de mici sau mai mari dimensiuni, tulnicele lui Nicu primesc viata si incanta urechile. Tulnicul se face "dupa proportii care trebuie respectate mai ales atunci cand este mai mare", dupa cum ne spune Nicu. Este o aritmetica vie, intr-o logica fluida.

Tulnicul se face numai din lemn de molid. "Primul lucru ii dresul cu securea in functie de marime, pe opt fete", incepe sa ne povesteasca Nicu procesul prin care se naste un tulnic, fie el chiar si de proportii mai mici. "Apoi se trece la stadiul de vasalit. Se curata ca sa ajunga neted, in scaunul de vasalit. (n.r. - scaunul de vasalit este o unealta arhaica de netezire a lemnului). Apoi despicam cu firezu-n doua manual. (n.r., Firez - o unealta asemanatoare unui cutit)." Tacticos si concentrat la lucru, Nicu ne arata ca fiecare bucata in parte se scobeste si "se trage cu umezeala".
Adica se uda tulnicul inainte de a-l folosi. "Dupa scobire urmeaza cercuitul cu cercuri de ienupar, jneapani subtiri care se crapa in doua. Jneapanul se despica perfect in doua, ceea ce nu se intampla in alte cazuri. Se taie o muscatoare (n.r. - crestatura) la capat si se infasoara de doua ori pe tulnic si se masoara. Se mai face o muscatoare si scurtam capatul", ne explica Nicu. Ultima operatiune inainte de a-l vinde este impiestrirea si este facultativa. Adica dupa gustul clientului. Tulnicul poate fi astfel comercializat simplu, slefuit sau impiestrit (n.r. - cu forme cu fierul incins). Un tulnic costa cam 50.000 de lei, iar unul de doi metri jumatate poate ajunge la cateva sute de mii. Acestea se fac insa numai la comanda, pentru "tulnicari ce stiu a canta. Altfel, nu le cumpara nimeni".

Cele mai multe tulnice le vinde in fiecare an la Targul de la Gaina. Cam 50-60 de bucati. Cei mai interesati sunt strainii, care cumpara mai multe deodata uneori. Nicu a invatat arta de a face un tulnic de la tatal sau. Secretul facerii tulnicului nu a fost pastrat, dar nimeni nu mai este interesat. Asa ca Nicu este singurul din zona care le mai face. "Tulnicele nu prea mai au cautare", spune Nicu cu regret in glas. Oamenii isi amintesc ca ar mai fi nea Dima, un batran singuratic si "ursuz" care mai stie secretul si arta cantatului la tulnic. "Dar n-aveti unde-l gasi acu’, vara. Ca pleaca-n munti. Ii cam retras si traieste in sihastrie, in pustietate undeva sus, la munte", ne spune Nicu.

Nicu Belei este nepotul ultimei tulnicarese din Avram Iancu, Elena Pogan (foto), despre care Caravana Jurnalul National v-a povestit anul trecut. Elena Pogan este acea batrana frumoasa care iubeste tulnicul de-o viata si a incercat sa-i invete si pe altii secretele acestuia.

Ne-a insotit la atelierul lui Nicu Belei. A urmarit dintr-un colt (pentru a cata oara!) cum se face tulnicul. "Nicu le da viata si eu le dau glas, sunet, incantare pentru oameni", a conchis Elena Pogan in finalul intalnirii noastre. (Andreea Tudorica)