Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
I-a trebuit, să o recunoaştem, lui Neagu Udroiu o mare doză de curaj pentru a-şi asuma şi a duce la capăt un proiect de anvergura trilogiei ”Condeie, voci, chipuri. Presa românească-pagini de istorie*Protagonişti*Partituri*Performanţe”(*). Mă gândesc nu doar la imensa materie pe care a trebuit să o parcurgă, să o trieze şi să o concentreze în 32 de secţiuni şi în peste 1900 de pagini, cât, mai ales, la cele două prejudecăţi despre presă şi despre jurnalişti. Prima, în ordine cronologică, îi aparţine lui Andre Gide: “Numesc jurnalism tot ceea ce m-ar putea interesa mâine mai puţin decât azi”, dar, până la urmă, ea este amuzantă şi uşor desuetă. Cea de a doua, mai mult decât o simplă prejudecată, îi aparţine lui Traian Băsescu, preşedintele expirat al României, cel care vroia să includă presa între ameninţările la adresa securităţii naţionale.
Nu am cum să ştiu dacă Neagu Udroiu s-a gândit neapărat la aceste două ziceri, dar cu certitudine, monumentala trilogie răspunde pe deplin nevoii noastre de a cunoaşte mai bine “istoria unei identităţi culturale”, după cum inspirat a denumit-o prof.univ. dr. Adrian Năstase cu prilejul lansări lucrării la Fundaţia Europeană Titulescu.
Încercând, la rândul meu, să găsesc o sintagmă definitorie pentru aceste substanţiale ”pagini de istorie” mă aflu în situaţia de a alege între două variante: fie să o numesc “o istorie vie” ( Pierre de Boisdeffre), fie “o panoramă” ( Gaetan Picon). Deşi, dacă mă gândesc mai bine, cred că şi una şi alta este la fel de nimerită.
Astfel, deşi autorul mărturiseşte într-un “Cuvânt prevenitor” că nu şi-a propus să scrie “o istorie a presei româneşti în cuprinderea tradiţională a termenului”, construcţia lui Neagu Udroiu este, în primul rând, o “istorie vie”. O istorie în care jurnalişti şi gazete devin personaje vii care trăiesc intens, care se bat pentru ideile lor, care înregistrează momente de triumf, dar şi răsunătoare căderi. Este remarcabilă, la Neagu Udroiu, capacitatea de a merge dincolo de aparenţe şi de anecdotica picantă, pentru a surprinde faptul semnificativ, ceea ce dă substanţă şi temeinicie trudei gazetarului, demersului jurnalistic însuşi. Împătimit al meseriei, Neagu Udroiu pune suflet şi pricepere întru respectarea şi, atunci când este nevoie, întru apărarea demnităţii profesiunii şi a breslei.
De aceea, nu mi se pare deloc întâmplător dacă, pornind de la cazul atât de controversat al lui Pamfil Şeicaru, Neagu Udroiu insistă asupra câtorva elementare criterii de abordare a temei: “Avem datoria să ne oferim corect termenii de referinţă într-un sistem de coordonate unde, vorba cuiva, ce nu este posibil când totul este posibil. Cu alte cuvinte, <<şantajul şi etajul>> reprezintă o sintagmă (care se referea la Pamfil Şeicaru n.n.) cu circulaţie şi cu inflexiuni hazoase.”Continuând în termeni categorici: “Daţi-mi voie să vă spun că îmi este drag omul care stă de vorbă cu mai marii ţării în te miri ce problemă importantă, deoarece văd în asta <
Am insistat asupra paragrafului pentru că îl consider relevant pentru înţelesul pe care Neagu Udroiu îl dă amplei şi cuprinzătoarei sale retrospective a momentelor–cheie şi personalităţilor reprezentative ale istoriei presei româneşti. Este vorba despre imperativul atitudinii civice sau politice pe care şi-o asumă gazetarul din presa scrisă sau din audio-vizual, ca şi despre aspiraţia acestuia către o construcţie spirituală temeinică şi durabilă. De aici, formulele deosebit de sugestive pe care autorul le alege pentru a defini familiile spirituale, afinităţile sau divergenţele ideatice care au marcat istoria presei româneşti. De pildă, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Baruţiu şi Florin Aaron sunt “descălecătorii”, pentru ca între “senatori” să îi aflăm pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, C A Rosetti, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gh. Panu, Garabet Ibrăileanu, Constantin Mille, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga şi pe Tudor Arghezi. La fel de bine, pot fi menţionate şi alte inspirate clasificări: “Comandorii”, “Doctrinarii”,
“Seniorii”,”Diplomaţii” sau “Toreadorii”, precum şi menţiunea aparte pentru presa românească din exil. Un loc distinct, pe deplin meritat, îşi află în antologie gazetarii din radio şi televiziune, precum şi cei din agenţia naţională de presă, pentru ca, în al treilea volum, autorul să consacre un spaţiu amplu “Postdecembriştilor”, adică presei româneşti aşa cum a fost şi a evoluat ea după decembrie 1989. Aş menţiona, de asemenea, galeria de portrete ale unor gazetari din presa scrisă, din radio sau din televiziune pe care Neagu Udroiu le schiţează cu fineţe, cu inteligenţă şi, mai ales, cu o cuceritoare încărcătură afectivă.
Această viziune diacronică asupra etapelor şi reperelor istoriei presei româneşti este completată de o abordare panoramică a cadrului politic,economic, social şi cultural în care se situează şi cu care se confruntă ziariştii şi lumea presei. Ceea ce conduce la o mai corectă înţelegere şi evaluare a efortului creator al acestor veritabili istorici ai clipei. Mă refer, câtuşi de puţin întâmplător, la capitolul 27 “Leftiştii”, consacrat mersului presei româneşti după 1944. Avem, aici, o abordare cuprinzătoare, aplecată şi nuanţată asupra unei teme sensibile care în ultimele două decenii şi jumătate a fost, de multe ori, expediată în termeni categoric negativi. Poziţia lui Neagu Udroiu mi se pare mult mai aproape de adevăr, tocmai pentru că ea este susţinută pe cunoaşterea lucrurilor “din interior”, adică pe o descifrare a mecanismelor şi a jocurilor de putere care acţionau asupra sistemului presei “cu comandă unică”, de partid. Acest fapt îi permite autorului să aleagă între ceea ce a fost doar răspuns la o asemenea comandă politică şi ceea ce adevăraţii profesionişti au reuşit să facă, dovedind talent, pricepere şi mai ales curaj, spre cinstea lor şi a meseriei lor. Departe de a fi, după cum ar putea crede scepticii de profesie, o încercare de idilizare a epocii definitiv apuse şi, cu atât mai puţin, de inocentare a unor personaje sau instituţii, această secţiune a trilogiei lui Neagu Udroiu este una pe cât de echilibrată, pe atât de viabilă, arătând, deopotrivă, “ce e viu şi ce e mort” în presa românească în această atât de complexă perioadă de istorie.
Înainte de a pune punct “Cuvântului prevenitor” al trilogiei “Condeie, voci, chipuri” Neagu Udroiu notează:”Cunoaşterea trăirilor presei româneşti de la pornirea sa în lume şi până azi, merită, cred efortul”. Îl merită cu prisosinţă, pot spune fără nici-o ezitare! Iar antologia “Condeie, voci, chipuri. Presa românească-pagini de istorie”, lucrare unică în cultura noastră, pe care a realizat—o cu dăruire şi cu pricepere Neagu Udroiu, este dovada pe deplin convingătoare.
(*) Neagu Udroiu “Condeie, voci,chipuri. Presa românească-pagini de istorie. *Protagonişti*Partituri*Performanţe”3 volume, Colecţia “Opera omnia. Publicistică şi eseu contemporan”, TIPO MOLDOVA, Iaşi. 2015
