Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Martha şi mama sa, două locatare ale unei case reci, neprimitoare, plină de igrasie şi rugină, duhnind insistent a crimă într-o complicitate disperată, înfăptuiesc cea mai teribilă execuție în aparență nedureroasă, prin otrăvirea cu ceai a propriului copil şi frate nedescoperit … Jan, plecat de 20 de ani de acasă. Toate se întâmplă sub privirile bănuitoare şi furişate ale unui dumnezeu fabricat, fals păzitor şi slugarnic, cele două femei personaje infame, în dorința avară de îmbogățire şi fugă spre „tărâmuri călduroase şi nisipuri fierbinți” pregătindu-şi în grabă propriile execuții, cu toate aluziile gesturilor pline de iubire ale lui Jan şi soției acestuia Maria; preferând fuga crimei în a-şi ascunde laşitatea de a ține piept sentimentelor.
Crize nerezolvate, mute şi violente în acelaşi timp provocate de obişnuinţa care „ ... începe de la a doua crimă. La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfârşeşte. Şi pe urmă, dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul câtorva ani şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri”. O obişnuință a răului care pătrunde picătură cu picătură în ființa umană până când o învinețeşte, îi şterge treptat frumusețea primordial-edenică, o întunecă. Aceste realități interpretate de actrițele Dorina Nemeş (Martha) şi Adriana Vaida (mama) induc spectatorului stări antagonice într-o paletă plină cu pete de ură şi sclipiri refulate de afecțiune dar şi de indiferență şi interes mascat, pete care ne pigmentează într-o formă sau alte viața de fiecare zi. Zicale din folclorul universal românesc gen: „să moară capra vecinului”, sau „ decât să plângă mama să plângă măta” ne-au format o „filozofie de viață” şi o gândire mioritică de care am ajuns să ne ruşinăm, mințindu-ne conştiința în fiecare zi că „asta e ultima dată când mai mint, fur, dau în cap.
De fapt nu e păcat să furi de la stat, pentru că şi statul te fură” … etc. Fraze utile „de adormit conştiințe” care-l otrăvesc pe om transformându-l în criminal sociopat, prototip dintr-o serie de erori umane ambulante într-o societate rece, ploioasă, fără viitor, țipând că: „m-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine. Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările”. Omul nostru-şi creează un dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, servil, fără pretenții şi nemilos ca şi stăpânul, capabil şi el de imitații criminale, un dumnezeu păzitor a unei case comune europene capabil de urmăriri şi comploturi. În contrast cu cele prezentate, intră-n scenă reprezentanții unei alte lumi mai bune de peste ocean, dispuşi la iubire, iertare şi sacrificiul suprem. Jan ( Ciprian Vultur ) şi frumoasa-i soție Maria ( Raluca Mara ) aduc în scenă mici „pete” de iubire, sacrificiul suprem al lui Jan salvând lumea lui Albert Camus de ruina totală. Impresionante sunt şi cele două scene „PIETA” introduse de regizorul Cristian Ioan în piesă, în care fiul şi soțul este plâns pe rând de mamă şi de soție într-o regăsire de destine, pe acordurile melodiei „Avant de mourir”, a lui Georges Boulanger, interpretată de maestrul Rudolf Fatyol. O interpretare unitară şi unică ca mesaj şi compoziție în care personajele se întrec între viață şi moarte într-un decor inspirat ales de scenografa Klara Labancz, în regia tehnică semnată de Ritta Szabo.
O poveste care răzbate dincolo de timp şi spațiu fără happy-end, dar care ne invită la vizionare şi reflecție, actorii teatrului sătmărean fiind într-un ascendent de zile mari, revenind pe firmamentul scenei dramatice ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, iar noi având datoria de a ne transforma, de a ne înțelege, de a ne iubi. Restul e spectacol.
