Ce vrei să fii, toată ... moartea?

Genialul Nichita Stănescu (oare căţi dintre cei sub 20 de ani sunt învăţaţi cine este?) i-a replicat cândva lui Gheorghe Tomozei: “Ascultă-ncoa, bătrâne, ăsta o să fie toată viaţa ministru, da' noi o să fim poeţi toată moartea! ...". Viaţa este o chestiune de trăire iar în lipsa unei educaţii solide tot ce contează este clipa, cei mai mulţi devenind agitaţi exclusiv pentru a ajunge sau a avea, nicidecum pentru a face şi a lăsa ceva în urma lor. Comportament, educaţie şi mentalitate consumistă care poate avea multiple explicaţii însă nu şi justificări.

De 23 de ani, peste câteva zile vom marca încă un an scurs de la momentul decembrie 1989, societatea românească balansează între comunism şi capitalism, între ceauşism şi politicianism. Victimele terorii comuniste au intrat în istorie drep martiri, victimele revoluţiei au devenit eroi, scritorii au statui, o parte dintre vedetele ţării devin stele pe asfatul Bucureştiului, anonimii vor rămâne la fel. Dar ce vor fii toţi cei care au condus România în ultimii 23 de ani, din prima oră fără Ceauşescu şi până în această clipă? Ce vor răspunde toţi cei care, la o ipotetică judecată, vor trebui să răspundă pentru prăbuşirea unei naţiuni sub toate aspectele? Vor putea să ofere măcar un singur exemplu de succes, altul decât cel personal sau de familie?

Blestemul zilelor revoluţiei din decembrie 1989 încă nu s-a spulberat. Decimarea trupelor preşedintelului Traian Băsescu o confirmă cu măsură. Va veni şi ora lui pentru plată. Apoi şi a celor care transformă imaginea vieţii politice româneşti într-un tot mai terifiant coşmar. O ţară condusă de lideri dezechilibraţi nu poate regăsi balanţa soluţiilor de bun simţ. Popoarele pedepsesc, însă poporul român nu face nici măcar asta până la capăt. Se poate spune că securiştii din PDL au scăpat printre degetele alegătorilor, la fel cum în 1989 securiştii deştepţi au scăpat de furia maselor, subalternii nevinovaţi fiind condamnaţii de serviciu. Nici atunci, nici acum nu poate fi vorba de justiţie. Cum Ceauşescu a fost judecat într-un mod care a pătat definitiv obrazul justiţiei române, la fel adevărul şi morala societăţii româneşti sunt doar cuvinte de dicţionar. Realitatea demonstrează asta în exces. Sunt multe de repus în matca firească a moralităţii. Ar trebui început cu un proces demn al comunismului, care să repare fantoma Comisiei Tismăneanu, mizeria prelungitelor amânării ale legii lustraţiei şi demenţa din procesul Ceauşescu. O societate normală ar trebui să găsească timpul şi resursele necesare şi pentru acestea. Să asume şi bune şi rele, căci nimic nu este numai alb sau numai negru.

Resping reacţiile de genul: “De asta ne arde acum? Avem destule pe cap!” Şi de asta ar trebui să se ocupe România, dacă liderii sunt interesaţi de revenirea din boala socială. Pentru că nu toţi românii se ocupă de procesele regăsirii demnităţii naţionale. Unii ar trebui să se ocupe de repunerea în drepturi a învăţământului, alţii a sănătăţii, alţii a demnităţii de mamă, de militar şi de preot, a demnităţii de a fi ţăran, lucrărtor al pământului care este tot mai puţin al românilor şi al României. Sunt multe de făcut şi nimeni nu are pretenţia să fie reparate peste noapte. Însă dacă actuala majoritate politică îşi va permite riscul de a-şi bate joc de ÎNCREDEREA OARBĂ a electoratului, lecţia primită de trupele fanatizate ale preşedintelului Băsescu va fi o glumă.

În anul de graţie 2012 românii au descoperit gustul pedepsei fără prea multă analiză. Acum, majoritatea parlamentară are inclusiv libertatea de a fi Dumnezeu prin dimensiunea reprezentării. USL pare plin de viaţă şi zvâc. Mulţi dintre aleşii pe banda rulantă a votului negativ se cred victorioşi pe viaţă. Însă, ce vor dori să fie toată ... moartea?