Ce popor își aruncă sufletul pe stradă?

Manuscrise valoroase din patrimoniul cultural românesc, incluzând scrieri ale poetului național, Mihai Eminescu, ale celui mai mare dramaturg român, I.L Caragiale sau ale inegalabilului autor al ”Istoriei Religiilor”, Mircea Eliade, a căror valoare este estimată la peste un miliard de euro, urmează să ajungă ”pe stradă” în următoarele câteva zile. Muzeul Literaturii Române, care păstrează manscrisele și care a rămas un fel de bastion al fenomenului cultural, atât cât mai este el azi, a fost retrocedat proprietarilor de drept încă din anul 2002, iar acum urmează să fie evacuat. În mod paradoxal, în 12 ani nu a găsit nimeni o soluție pentru a proteja și a pune în siguranță această ”comoară”, a cărei semnificație e cu mult mai profundă și mai măreață decât ne putem imagina, căci în manuscrise stau ascunse părți esențiale ale minții, ale sufletului și ale conștiinței unui popor. Nu întâmplător la Muzeul Literaturii mai găseam o revistă literară, o carte de poezii sau manifestări culturale și chipuri ale scriitorilor ce pășesc printre noi, anonimi aproape pentru publicul larg (asta-i o altă temă, deși s-ar putea să se fi născut din aceleași cauze). Miezul conștiinței unui popor nu poate fi conceput în afara culturii, așa cum perpetuarea unui popor e imposibilă fără copii . Dacă nu conservăm cultura și nu facem copii, curgem către dispariție. Ambele ipostaze sunt expresii ale continuității, ale trecutului, ale prezentului și ale viitorului. În vreme ce copiii duc mai departe zestrea genetică, cultura duce mai departe prin ei conținuturile profunde, esențiale ale sufletului și minții unui popor, în fiecare etapă a existenței sale. Nu întâmplător istoria consemnează sacrificii fantastice ale oamenilor, ale unor călugări, în mod special, de a scrie și a lăsa semne distincte ale trecerii omului prin timpul său; unii au murit pentru a trimite în viitor chipul sufletesc și psihic al ființei umane, iar noi parcă ne-am scufundat în inerție și, ce-i mai grav, nu înțelegem că ne aruncăm ”mintea și sufletul (ființa însăși)” pe stradă.

Nu cred că există proprietate mai prețioasă decât e conștiința unui popor, materializată în actul de cultură. Pentru a iubi conștiința poporului tău și a înțelege că faci parte din ea, că-n actul creator însuși se ascunde o părticică a propriului tău suflet, chiar dacă ești un om simplu și n-ai scris niciodată măcar un vers sau o scrisoare, trebuie să trăiești sentimentul iubirii de țară. Mă tem că ne-am pierdut capacitatea aceasta a sufletului printre mașini, avioane, computere și alergări superficiale, mă tem că vacanțele și veșnicul nostru atașament de material (poate și noile configurații geografice, create prin globalizare, și dependențele economice, și criza) ne-au afectat puterea de a ne păstra identitatea și a ne iubi ca popor. Dacă n-ar fi fost așa, conștiința clară și conștientă de ceea ce i se întâmplă, când e aruncată în stradă, ar fi fost vie și ar fi lăsat la o parte orice pentru a se apăra de valul de inconștiență care-o duce pe apa sâmbetei. ”Floarea”(acei puțini oameni) micuță, care se zbuciumă pentru manuscrisele lui Eminescu și pentru ca firul subțire al culturii să nu se rupă, ca firul de ceapă întins mâinii înnecatului, nu izbutește să facă primavără. Muzeul Literaturii Române îl găzduiește pe Eminescu, acela fără de care ne-am scufunda în sărăcie și-n sigurătate ca popor, dar – cu toate acestea – televiziunile, presa, politicienii și autoritățile care pot mișca ceva, îl distrug din nou prin indiferență. Pe Eminescu l-au dus alții, ca noi, la spitalul de nebuni, iar acum noi îl aruncăm în stradă. Există un rus, Serghei Nicolaevici Lazarev, care spune că un mare creator e ca rădăcinile unui pom uriaș, pomul fiind poporul său; când moare un mare creator, când creația sa este ignorată, poporul alunecă spre ofilirea proprie, pomul nu mai are rădăcini, nu se mai poate hrăni spiritual și moare. Grija noastră față de cultură, cea care păstrează în manuscrise istoria sufletului și a minții unui neam, e același lucru cu a ne îngriji propria existență. Dacă suntem inconștienți că ne pierdem viața, că ne-o aruncăm printre aurolaci, dacă nu avem energia necesară pentru a ne iubi valorile și a le apăra, e un semn tulburător că ne-am rătăcit printre valurile superificiale ale vieții și bâjbâim prin întuneric, crezând că el e lumina. Poate că în ultimul ceas se va trezi în noi spiritul adevărului (azi sunt Rusaliile, ziua Sfântului Duh, ziua Duhului Adevărului divin) și, poate că Adevărul va trezi conștiința adormită a celor care își dau voie să trateze sufletul și mintea unui popor( nu mai vorbim de miliardul de euro care urmează să fie trimis printre aurolaci) cu indiferență. Copiii sunt trupul unui neam, iar cultura e sufletul și mintea lui. Această înțelegere ne poate ajuta să ne revizuim percepția superficială că un scriitor nu face nimic; ba da, el lasă înscris sufletul tău prin scrierile sale. Parte din acest suflet românesc stă azi să se prăbușească pe scările unei clădiri, care ar putea fi înlocuită cu alta dacă am înțelege ce suntem gata să dăm la gunoi în aceste zile...Ce popor își aruncă propriul suflet în stradă, asta-i întrebarea?