Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Blestemata cu mantie neagră şi coasă nici nu-şi mai închide pixul, râde hâd şi completează zilnic lista tinerilor frumoşi ce-şi dau răsuflarea. Cel mai neiertător căpcăun care le retează viaţa este amestecul de otrăvuri ieşite din arderea buretelui chimic, monoxid de carbon, acid cianhidric, acid clorhidric, cumplit gaz de luptă, ce le-a pătruns până în cea mai ferită celulă. Asupra unor tineri veniţi să asculte muzică s-au abătut flăcări ca ale armelor cu napalm, toxice, precum cele din cocteilul de gaze de exterminare, arme ale criminalilor de război. Îmi amintesc cum, prin inhalarea unor asemenea gaze toxice, într-un accident stupid, a murit o rafinată ziaristă, nevasta îndrăgitului compozitor şi trubadur Vasile Şeicaru. Vasile plecase într-un turneu prin ţară şi draga lui soţie rămăsese singură acasă; s-a aşezat în fotoliu să urmărească programul de la televizor. Istovită, a adormit, priza a făcut o atingere de fire, şi plasticul acesteia a început să ardă mocnit, s-au degajat gaze toxice, şi tânăra a murit otrăvită în somn de produsele de combustie ale materialului plastic. Vasile Şeicaru o iubea foarte mult pe soţia lui ce ne uimea pe toţi în redacţie prin numeroasele limbi străine pe care le vorbea ireproşabil. Şi în ăst timp, la cererea publicului, Şeicaru cânta pe scenă melodia compusă de el, pe versuri de Adrian Păunescu, „La adio, tu”. „Când te-am văzut ultima oară/Ştiai şi tu, plângeai şi tu/Şi ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu/Şi de la mine pân’ la tine/Cuvântul însuşi va îngheţa/Nici să te strig nu ştiu prea bine/Iubita mea, pierduta mea”. Zeci de tineri români setoşi de viaţă au rămas doar în gândul nostru înlăcrimat.
