x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale În ce destine s-a auzit glasul roţilor de tren

În ce destine s-a auzit glasul roţilor de tren

de Florin Condurateanu    |    13 Dec 2017   •   08:27
În ce destine s-a auzit glasul roţilor de tren

Păi, în soarta unor maeştri ai scenei s-a auzit trenul trecând prin gară. Meşterul Beligan s-a născut într-un canton de cale ferată uitat de lume, canton mic precum un degetar, undeva pe meleagurile Bacăului. Tatăl, un impiegat de mişcare, un fel de acar mai bine văzut de şefi, locuia cu nevasta şi mai apoi şi cu bebeluşul ce avea să devină un colos al scenei, într-o clădire mică, depozit de auxiliare pentru CFR. Radu sugarul a fost botezat la o bisericuţă de comună, pe un ger de trosnea scoarţa copacilor. După creştinarea bebeluşului Radu Beligan, părinţii au purces înapoi spre micuţul canton CFR. Sania trasă de cai, scoţând aburi în ger, dansa pe drumul îngheţat şi, la o curbă, sugarul înfăşat a alunecat în troienele drumului. Noroc că părinţii întorceau tot timpul privirea, au sesizat că pruncul se află în zăpadă, l-au recuperat şi apoi a fost ţinut în braţe de mamă. Radu Beligan a păstrat în suflet Moldova natală, a iubit fierbinte neamul românesc. Era cu Teatrul Naţional într-un turneu în Franţa şi un om de cultură l-a invitat să mai rămână să-l plimbe prin Paris. Gazda a vrut să-i facă o surpriză şi i-a cumpărat un CD cu poezia “Seara pe deal”, recitată de glasul inconfundabil al lui Sadoveanu. Beligan a lăcrimat şi l-a rugat pe generosul intelectual din Paris să-i cumpere de la prima oră un bilet Tarom, ca să ajungă imediat cu avionul în România. Şi Alexandru Arşinel s-a născut şi a crescut într-o familie de CFR-ist. Tatăl era şef de mişcare la nodul de cale ferată Paşcani, iar apoi a fost promovat şef mare la gara din Iaşi. Tânărul Arşinel stătea pe pietrişul vecin căii ferate şi cugeta cum să-l convingă pe tată să-l lase să urmeze cariera de actor, şi nu pe cea de CFR-ist. Mihail Sebastian a scris cald, sentimental, despre o gară, în care nu opreau acceleratele, ci doar personalele, în piesa “Steaua fără nume”. În orăşelul unde nu se întâmpla nimic, elevele se duceau la gară să vadă alergând acceleratele, să se uite doar la ferestrele luminate ale trenului. Şi le mai pândea şi zgripţuroaica de profesoară Domnişoara Cucu, doritoare să le pedepsească pentru “aventura” CFR-istă. Câtă tristeţe!

×
Subiecte în articol: Radu Beligan