Judecătorul sufletesc înlocuit de judecătorul Băsescu

Confratele Gâdea, de la Antena 3, pe care o și păstorește inimos, deschide, spre a o curăța de noroaie și sânge, o rană. O face curajos fiindcă rănile judecății la români sunt uneori purulente, se întind bolnav și mistuie încrederea că pe altarul Justiției poți fi pedepsit doar dacă ai păcătuit. Din nenorocire, nevinovați destui au fost pedepsiți, pușcăria a înghițit, zeci de ani, candori bănuite asasine. Cotizez, reluând câteva pasaje dintr-un articol adunat în Ciorne 2, carte din seria care-mi pune între coperți  publicistica, la acest demers. Vinovatul nevinovat de acolo se putea apăra, dar n-a făcut-o fiindcă deasupra lui stătea, sacru, secretul spovedaniei. A murit, decapitat, apărând sacralitatea unei obligații preoțești. Iată povestea:

Cât de mare e crima unui popă care a trădat secretul spovedaniei? Voi apela la o poveste care m-a marcat în tinerețe și pe care, reistorisită în stilu-i inconfundabil, am găsit-o la Tudor Arghezi. Într-o parohie franceză e găsit asasinat cu lovituri de ciocan în cap un abate bătrân, iubit de toți enoriașii. Crima a zguduit. Asasinul trebuia musai prins. Bănuiala s-a concentrat asupra unui preot tânăr, Jerome, dintr-o parohie subalternă, singurul care putea beneficia, prin promovare, de moartea bătrânului. Tânărul preot a fost judecat în cătușe, în fața mulțimii însetate, gata să-l sfârtece. Înainte de a fi decapitat, tânărul prelat, școlit la Vatican, a spus: „Nu eu l-am ucis pe abate”. În rest, nici un alibi, nici un argument care să-l apere. A murit senin, ceea ce a accentuat ideea mulțimii că e un monstru. Ghilotina a adus mulțumire peste acel ținut, iar părinții ghilotinatului au fost alungați, să li se piardă urma.

După zece ani, o bătrână cere preot la căpătâi înainte să-și dea obștescul sfârșit. Trecuseră zece ani de la crimă. „Eu l-am omorât pe abatele bătrân”, se confesează muribunda. „Eu sunt criminala”. De ce n-ai spus până acum, femeie? - o întreabă duhovnicul. „Am spus. M-am spovedit, zice ea, preotului tânăr, cel care a fost decapitat în locul meu. El știa, dar nu m-a trădat”. Cu alte cuvinte, preotul tânăr a dus cu el în mormânt secretul neștirbit al spovedaniei.

Cutremurător. Preotul preferă să fie ucis, cu toate că deținea, ca nimeni altul, secretul morții bătrânului abate. Spovedania, mai presus decât jurământul medicului, mai presus decât obligațiile de profesie și conștiința ale avocatului, e mirul, și liturghia, și harul, și clopotul în asfințit al bisericii, tânguindu-se lui Dumnezeu și numai Lui. Preotul, cel bănuit că-și împlinește menirea credinței cu har, cel învrednicit cu smerenie duhovnicească, preferă să moară decât să trădeze spusele în confesional ale unui suflet chinuit.

E o poveste din lumea catolică. Religios, zice-se, mai riguroasă decât a noastră. Am avut preoți care au dat fuga la securitate să raporteze confesiunile credincioșilor sau norocul a făcut, ca nație demnă, să avem doar păzitori ai spovedaniei ca părintele Jerome? Câți preoți Jerome are ortodoxia română? Se supune Justiția unei asemenea pilde, nepăcătuind? Să ne ferească sfântul ca singura noastră izbăvire să rămână Traian Băsescu, încălecătorul Dreptății!