Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ştiu că s-ar putea să nu fie foarte "popular" ceea ce voi scrie. S-ar putea să vă miraţi că nu voi scrie, în primul rând, despre cei care redactează rapoartele MCV, ci despre cei care-l citesc, la Bucureşti. Mi se pare umilitor faptul că, de 23 de ani, trăim din monitorizare în monitorizare, ca un copil care, şi după majorat, rămâne sub tutelă. Din păcate, aceste monitorizări devin tot mai penibile, încercând să menţină un statut de semi-membru al UE, pentru a nu ni se acorda toate drepturile ce ne revin. În definitiv, dacă nu beneficiem de toate aceste drepturi (inclusiv accesul în spaţiul Schengen) de ce plătim, în totalitate, cotizaţia anuală de peste 1 miliard de euro! La fel, în ceea ce priveşte acordarea unor fonduri care ar trebui să ne revină şi care sunt blocate, - e adevărat şi din vina noastră - dar şi din interesul celor de la Bruxelles care pot astfel să le redistribuie.
În ceea ce priveşte rapoartele pe justiţie, mi se pare inadmisibil ca guvernul să nu fie consultat şi să nu poată transmite observaţii şi comentarii pe proiectul de raport, permiţându-se ca un text redactat de persoane care nu se identifică şi care, obţin informaţii, poate, din surse partizane, să fie pus în circuit internaţional.
Oare tentaţia noastră pentru compromisuri ne face să ne pierdem demnitatea şi reacţiile de suveranitate? Recunosc, mi-a plăcut reacţia preşedintelui Senatului dar, dincolo de exprimarea unei poziţii, cred că este nevoe şi de atitudini.
Raportul putea fi trimis înapoi pentru o nouă redactare, împreună cu observaţiile guvernului, sau se putea publica, în paralel, un contra-raport al guvernului, cu precizări la toate observaţiile "experţilor". De exemplu, dacă "experţii" respectivi nu cunosc dispoziţiile din constituţiile lor referitoare la responsabilitatea ministerială sau la imunitatea parlamentară, acestea le puteau fi trimise, ca să înţeleagă şi ei despre ce este vorba.
Sigur, în vara trecută, am fost, în mod special, revoltat de introducerea, între “condiţionările” jenante trimise Guvernului nostru, a solicitării ca preşedintele interimar să nu-şi exercite un atribut constituţional – cel al graţierilor individuale – preluând ideea unei eventuale graţieri pentru mine.
Sigur, introducerea pe lista de “interdicţii” a lui Barosso a unei eventuale graţieri pentru mine nu a făcut decât să confirme complicitatea unor funcţionari de la Bruxelles în construirea unei dimensiuni politice a dosarului şi a condamnării mele.
Putea exista cineva întreg la minte, care să fi crezut că, după opt ani în care m-am “bătut” cu procurorii lui Băsescu, după ce am arătat că nu accept umilinţa unei condamnări politice – legată de finanţarea alegerilor prezidenţiale din 2004 – aş fi putut cere sau accepta o graţiere a pedepsei, sub tutela preşedinţilor Băsescu şi Barroso?
În condiţiile astea, mi s-a părut fariseică menţiunea din actualul raport: "un aspect specific a fost îngrijorarea Comisiei cu privire la faptul că hotărârile judecătoreşti ar fi putut fi invalidate (?) vara trecută prin graţieri acordate în circumstanţele particulare ale preşedinţiei interimare. Preşedintele interimar a respectat pe deplin recomandarea în această privinţă." (putea să o respecte doar pe jumătate? n.b.)
Aţi văzut ce "îngrijorări" majore aveau experţii MCV? Oare ce o fi fost în capul lor? Putea fi considerată o graţiere - realizată în baza suveranităţii şi a Constituţiei - o expresie a "invalidării" unor hotărâri judecătoreşti?
Pe mine însă mă "îngrijorează" mai mult ceea ce se petrece "în capul nostru" - să acceptăm un asemenea tratament de tip colonial, cu care, se pare, ne-am obişnuit de pe vremea otomanilor, a fanarioţilor sau a sovieticilor.
Cred că e timpul să ne trezim!
Citește pe Antena3.ro
