Tot acasă-i cel mai bun pământ

E însoţită de oftat pâinea câştigată în străinătate! Mă sună românii duşi de strâmtorarea din România la mii de kilometri distanţă: „Udăm perna de lacrimi seara în pat străin, copiii de-acasă plâng la telefon de dor de noi, părinţii, duşi la mari depărtări, culegând în genunchi roadele pământurilor străine!”. Dar iată că i-a adus acasă chemarea ţarinei pe unii, reîntoarcerea în ograda familiei nu a însemnat ratare. Tulburătoare este povestea familiei Drăghici din comuna Mârşani din Dolj. Tatăl şi mama au luat autocarul şi s-au dus la mii de kilometri în cele străinătăţuri, ca să trimită acasă bani la cei doi băieţei, lăsaţi în grija bunicilor cu paşii tot mai grei. Fiul cel mare avea cinci ani, cel mic, doi anişori, mama a făcut pe menajera îngrijind de o familie de străini, tatăl lucra la o întreprindere de ambalări. Au trecut anii şi băiatul cel mare a ajuns la 19 ani. Drăghici junior istoriseşte cu voce sigură: „Trebuia găsită o idee în stare să ne strângă laolaltă şi ideea aceea am fost eu, i-am convins pe părinţi să facem o afacere cu căpşuni pe terenurile noastre, muncim toţi, şi părinţii, şi noi, feciori, până pe-nserat, dar cultura noastră de căpşuni merge bine, căpşuni de mare calitate, mama le vinde pe toate la piaţă. Am trecut şi la cultivarea altor legume şi fructe, curge sudoarea pe noi, dar suntem iarăşi împreună în casa bătrânească. Nu ne mai arde dorul!”. O altă revenire în comuna natală s-a petrecut şi în Robăneşti, tot pe meleagurile Doljului. Codruţ este un tânăr de succes din Robăneşti, nu doreşte să-i spunem tot numele, „Codruţ din Robăneşti”! A terminat Dreptul, a colindat prin multe ţări, dar s-a întors acasă şi a pornit o afacere cu afine, fructul atât de preţios şi ca gust, şi ca tămăduitor de boli. Merge strună cultivarea afinelor şi se trimit fructele de Robăneşti până hăt, departe, în Europa. Codruţ şi familia lui au atras în afacerea lor de cultivare a afinelor braţe de muncă din comună, au de lucru sătenii din locul cu nume de istorie, prin sacrificiul ostaşilor români la Robăneşti. Era Primul Război Mondial şi teritoriul românesc se împuţina văzând cu ochii sub înaintarea puternicei armate germane. Artileria perfecţionată a nemţilor de pe un deal secera regimentul român. Trebuia izgonită bateria de tunuri puternice de pe poziţia favorizată şi locotenentul Iuliu Roşca a spus apăsat: „Escadronul meu e pregătit!”. Au intrat în istoria sacrificiului românesc cu numele „şarja de la Robăneşti”. Nu mai mult de 110 cavalerişti români, ostaşi ţărani pe caii lor, au pornit asaltul dealului. Speriaţi, artileriştii au evacuat tunurile nemţeşti în faţa vârtejului de români cu sabia în mână. Dar de pe dealurile vecine au lătrat moarte mitralierele nemţeşti şi regimentele de infanterie. Dar tunurile germane n-au mai retezat trupele române. După asaltul cavaleriei române doar cu sabia în mână, pe câmpul atacului a rămas un singur cal fără călăreţ printre trupurile căzute ale ţăranilor bravi şi caii lor.