Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ceea ce iese din tipare, aşa-zisul anormal este catalogat ca fiind o ciudăţenie, un soi de paria a scărilor de valori ale oamenilor obişnuiţi. Considerate deopotrivă mistere de nedesluşit până în prezent, animalele albinoase reuşesc de fiecare dată să ne stârnească emoţia şi curiozitatea: ce mecanism al naturii nu a funcţionat aşa încât ele se nasc apigmentate? Ce l-a supărat atât de mult pe Creator încât a trimis pe Pământ suflete nepereche, condamnate la un trai de multe ori anost, izolat şi periculos? Este oare greşit să le acordăm albinoşilor – oamenilor şi animalelor – un loc printre noi?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, ar trebui menţionate câteva aspecte cu trimitere în vremuri de mult trecute. Unele culturi est-europene din perioada neolitică personificau moartea ca pe o femeie cu tenul palid şi păr deschis la culoare. De altfel, folclorul european este bogat în astfel de simboluri. De unde a rezultat şi atitudinea de respingere, menţinută până în zilele noastre, faţă de persoanele cărora le lipseşte melanina (pigmentul care conferă culoarea pielii, a părului şi a ochilor).
În legendele cu vampiri sau cu alte entităţi nemuritoare, aceştia sunt portretizaţi ca fiinţe aparent fără vlagă, cu tenul palid. Până în prima parte a secolului al XVIII-lea, când literatura germană şi lingvistica britanică încep să facă referiri la vampiri, iar din zona Serbiei şi a Olteniei româneşti sunt transmise semnale ale unor poveşti considerate adevarăte de către localnici (potrivit cărora oamenii acestor zone dezgropau morţii pentru a-i omorî pe vampiri), publicitatea în jurul subiectului nu făcea mare vâlvă. Lumea era mai rezervată în privinţa vampirilor şi a semenilor lor nemuritori.
BISHONEN
În funcţie de cultură şi civilizaţie, mentalitatea se schimbă. În Japonia, de exemplu, oamenii care au caracteristicile albinoşilor sunt consideraţi o categorie aparte, invidiată din punctul de vedere al caracteristicilor fizice. În literatura niponă, ei se numesc "Bishonen”, care în traducere înseamnă "băiat frumos” (sau "un animal jumătate urs, jumătate peşte”). Termenul se referă la o dimensiune estetică regăsită doar în unele zone din Asia. Potrivit tradiţiei, "băiatul frumos” atrage deopotrivă prin farmecul său sexual, cât şi prin abilităţile în arte marţiale, în sport, în inteligenţă şi în spirit, fiind rodul idealurilor homosociale şi homoerotice din China imperială medievală şi al "importului” de religie budhistă din India.
PUTERI ASCUNSE
Folclorul şi legendele urbane africane le conferă albinoşilor puteri deosebite. În Zimbabwe, se spune că împerecherea cu o persoană albinoasă va vindeca pe cineva de virusul HIV, dar va provoca un viol al unei femei din regiunea în care s-a petrecut contactul sexual. În Tanzania, preşedintele ţării a condamnat, anul trecut, în mod public pe unii aşa-zişi medici care au ucis în mod deliberat mai mulţi pacienţi albinoşi pentru a avea noroc... În regiune, circulă un mit potrivit căruia unele părţi anatomice ale persoanelor cu pielea şi părul deschise la culoare fericesc traiul de zi cu zi al oamenilor obişnuiţi. Aşa se face că din martie 2007 până în iulie 2008, 26 de albinoşi au fost ucişi pentru părul, braţele, picioarele şi sângele lor, elemente care erau folosite ca ingrediente pentru a aduce prosperitatea în case. Preşedintele tanzanian a decis, în cele din urmă, ca mormintele albinoşilor să fie sigilate şi acoperite cu ciment pentru a-i descuraja pe profanatorii de morminte.
La popoarele sud-americane, albinoşii sunt consideraţi persoane disgraţioase. În Jamaica, de pildă, în mod tradiţional se spune că aceşti oameni cu trăsături aparte sunt blestemaţi.
SCURTĂ PREZENTARE
Din punct de vedere medical, albinismul reprezintă o afecţiune moştenită (cauzată de un defect al uneia sau mai multor gene responsabile de producerea de melanină) şi prezentă de la naştere. La oameni, acest fenomen se întâlneşte la cinci persoane din 100.000. În cea mai severă formă a afecţiunii, părul şi pielea rămân albe pe toată durata vieţii. Există însă şi cazuri în care unii oameni se nasc cu părul şi pielea albe, dar ele se închid la culoare odată cu înaintarea în vârstă. În cazul albinoşilor oculocutanaţi, se înregistrează miscări involuntare ale ochilor (nistagmus) şi o sensibilitate crescută la lumină şi nu sunt excluse probleme oculare de tipul strabismului sau al slăbirii vederii. O parte dintre persoanele care suferă de albinism au o caracteristică ciudată - ochii lor nu au nici o culoare, în timp ce pielea şi părul au pigmentaţie normală. Din păcate, medicina nu a ajuns la stadiul în care să poată oferi un tratament pentru înlocuirea melaninei.
SUFLETE NEPERECHE
Ca şi oamenii, animalele albinoase au fost tratate diferenţiat de-a lungul vremii. În antichitate exista o fascinaţie pentru necuvântătoarele cu penajul, blana sau pielea albă şi ochii roşii sau de un albastru deschis. Tigrul alb şi elefantul alb sunt consideraţi sacri în India. Legendele europene îi atribuie cerbului alb puteri mortale – dacă animalul se nimereşte în bătaia puştii sau în direcţia săgeţii arcului, vânătorul îşi pierde viaţa aproape instantaneu.
Pentru că sunt foarte rare, animalele albinoase sunt considerate valoroase – grădini zoologice din lumea-ntreagă încearcă să procure astfel de exemplare pentru a arăta publicului o frumuseţe rar întâlnită. La Jocurile Olimpice din 1992, care au avut loc la Barcelona, organizatorii au folosit, ca mascotă, o gorilă spaniolă albinoasă, pe nume Fulg de nea. Unele studii amintesc că în Tanzania, de exemplu, trăieşte un singur exemplar de girafă albă, denumită de localnici "Twiga Mweupe” sau "fantoma din savană”, iar la Grădina Zoologică din San Diego (SUA), vizitatorii îşi pot delecta privirile cu un exemplar de koala albă, botezată Goolara. Mai amintim aici de leul alb din Africa de Sud, de tigrul de la Grădina Zoologică din San Francisco (SUA), de pitonul de culoarea laptelui care se află la Grădina Zoologică din Sacramento (SUA) şi de crocodilii albinoşi.
Dintre speciile cele mai "fericite” se numără dihorul sălbatic albinos şi iepurele alb. În schimb, sunt o raritate tigrii albi, crocodilii cu ochi albaştri, păunii cu penaj de culoarea zăpezii şi pitonii de nuanţa laptelui. Unele legende amintesc de animale misterioase cu pielea, blana, penajul sau ochii deschişi la culoare, care nu mai trăiesc în prezent. Unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens este unicornul, considerat un animal pur.
INOROGUL, SIMBOL AL PURITĂŢII
De o frumuseţe incontestabilă, această creatură mitologică era, potrivit legendelor, un cal cu păr de capră, coadă de leu şi copite despicate. În frunte, inorogul avea un corn cuputeri supranaturale, care vindecau bolile, purificau apele şi înviau din morţi. Deşi existenţa unicornului este contestată, există câteva repere care ar trebui să ne dea de gândit. Pe un sigiliu descoperit în Valea Indusului a fost descoperit desenului unui animal cu un singur corn. Părerile sunt împărţite – unii spun că ar fi vorba de un bivol, alţii susţin ipoteza inorogului. În Biblia ebraică este menţionat un animal cu forţă şi agilitate deosebite, având în frunte unul sau mai mulţi corni puternici. Denumit Re’em şi asociat cu unicorunul în anul 1611, animalul era descris ca făcând parte din specia Bos primigenius (bour), un mamifer ierbivor care a trăit din cuaternar până la începutul secolului al XVII-lea. Corespondentul bourului în Asiria se numea Rimu, care în arta antică mesopatamiană era prezentat ca având un singur corn în frunte.
Deşi nu apare în mitologia greacă, inorogul este amintit în lucrările de ştiinţe naturale ale savanţilor eleni, care descoperiseră animalul cu piele albă, roşie sau neagră în India. Despre el au scris, de-a lungul vremii, Ctesias, Aristotel şi Aelian. În mitologia chineză găsim exemplificate câteva cazuri ale unor Qilin, cunoscute şi sub numele de "unicornii chinezi”. Acesta era un animal cu corp de cerb, cap de leu şi un corn lung şi îndoit în frunte.
Odată cu trecerea timpului şi cu apariţia creştinismului, importanţa care i s-a dat unicornului a fost covârşitoare. Potrivit unor scrieri catolice, inorogul este asociat cu Iisus Hristos şi cu relaţia Lui cu Fecioara Maria.
În credinţa populară, unicornul era animalul tămăduitor. În secolul al XVII-lea, în lucrarea sa Pseudodoxia Epidemica, Sir Thomas Browne scria că oamenii otrăviţi se puteau vindeca doar atunci când beau din pocale realizate din corn de inorog. Animalul avea însă şi puteri afrodisiace, dar şi calitatea de a determina virginitatea unui femei.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în enciclopedia suedeză Nordisk familjebok, şi la începutul secolului trecut, în lucrările scriitorului Willy Ley, renumit pentru eforturile sale de popularizare a ştiinţelor spaţiale în Germania şi Statele Unite, inorogul era considerat un animal care ar fi putut supravieţui suficient de mult timp pentru ca legendele comunităţii Evenk din Rusia să amintească de el – legendele vorbesc despre un bivol negru, cu un singur corn în frunte.
Contrar legendelor care circulă astăzi cel mai des şi care susţin că inorogul era un animal cu corp de cal şi corn în frunte, istoria ne demonstrează că el era atribuit mai multor specii: rinoceri, bouri, cai, măgari, ţapi, narvalul (Monodon monoceros, cetacee cu corn, vânate în preistorie, protejate în zilele noastre în mările nordului), antilopa sudafricană cu coarne etc.
Deşi inorogii cu corn, piele şi coamă albe despre care vorbesc legendele nu există, ei trăiesc în permanenţă în literatură şi cinematografie. La fel se întâmplă şi cu câteva animale, devenite celebre de-a lungul timpului: Migaloo, balena cu cocoaşă din Australia; Fulg de nea, gorila de la Grădina Zoologică din Barcelona (Gorila a fost diagnosticată cu cancer de piele în vara lui 2003, iar în luna noiembrie a aceluiaşi, an animalul a decedat); Snowdrop, un pinguin de la Grădina Zoologică din Bristol; sau Mocha Dick (a trăit la începutul secolului al XIX-lea), balena care l-a inspirat pe Herman Melville în romanul său Moby-Dick (1851).
Lipsa pigmentaţiei se traduce prin lipsa unei protecţii împotriva luminii solare şi a altor factori de mediu. Un animal este direct dependent de grupul în care trăieşte, precum şi de condiţiile pe care i le oferă natura. De multe ori, albinoşii sunt excluşi din grupurile în care trăiesc, pentru că, date fiind caracteristicile lor fizice, ei pot cădea mai uşor pradă vânătorilor fioroşi. Ei sunt respinşi şi de parteneri.
Citește pe Antena3.ro
