Adrian Păunescu, de doi ani la ţărmul veşniciei

03 Noi 2012 • 00:25

Despre un om atât de puternic cum a fost Adrian Păunescu nu poţi vorbi sau gândi decât cu admiraţie. Nu pentru a-l ridica în slăvi. Ci pentru a constata ce forţă uriaşă a avut acest om care scria poezii, făcea spectacole uriaşe, descoperea tineri talentaţi şi îi transforma în artişti celebri nu doar pentru moment.

Cenaclul Flacăra, nimeni, oricât şi oriunde ar încerca, nu îl poate egala. Ce forţă misterioasă trebuie să fi emanat poetul de se umpleau stadioanele până la refuz şi oamenii cântau şi spuneau poezii de seara până în zori?!

Acelaşi poet mergea mai târziu pe frontul din Transnistria, la fraţii săi, să-i sprijine, după care venea în Parlamentul României şi, mai pe seară, preda studenţilor la universitate.

Şi toate acestea se reduceau la o îmbrăţişare, la o lacrimă de fericire, la un acces de mândrie când era în preajma copiilor săi.
La 5 noiembrie se împlinesc doi ani de când Adrian Păunescu a plecat dintre noi. De curând, Andrei, fiul poetului, şi-a lansat două volume de versuri. Mulţi oameni au venit să-l felicite pentru talentul său, dar mulţi dintre ei au venit să îi spună tânărului poet că Adrian Păunescu este în inima lor. Nu l-au uitat.
Fenomenul Adrian Păunescu a fost descris memorabil de Eugen Barbu, în prefaţa volumului "Poezii de până azi”, în anul 1978:
Carmen Anghel
_____________________

" În vremea lui Balzac, un individ în genul lui Adrian Păunescu nu ar fi surprins pe nimeni; biografia poetului seamănă vădit cu aceea a marilor ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac sosit de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat din urma oilor pe care le-a dus la câmp îşi propune, aşa cum o declară mai încoace, că doreşte şi va fi (ba crede că deja a şi ajuns) cel mai mare poet al românilor, cuvânt enorm care oripilează dacă te gândeşti că în posteritate sunt atacaţi cifraţi întru eternitate ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu şi Bacovia, dar întrucâtva îndreptăţit prin talent, prin setea de notorietate şi reputaţie dobândite aproape fără scrupule, pentru asta fiind folosite organizaţii obşteşti, radioul şi televiziunea, reclama, versurile puse pe cântece, ba chiar o revistă întreagă în care se autocelebrează în diferite forme. Adolescentul a abandonat plebeana beretă în favoarea unei pălării cu calota cât o farfurie sburătoare, voind să evoce ţinuta unui Sadoveanu instalat în senectute. Extrovertitul personaj nu admite replică, nu poate fi oprită de nici o uşă a cabinetelor celor mai înalte, el pătrunde, el revendică, el obţine ce doreşte totdeauna, el se ceartă cu miliţienii care nu-i fac loc pe arterele principale când se află la volanul "Mercedesului” în care abia încape de atâta autoritate. Retorul strânge tineretul în faţa amfiteatrelor, cu megafonul, cu afişe, cu apeluri radioficate, programul pe care îl oferă spectatorilor aproape săptămânal e mai întâi patriotic şi are un iz personal vădit. Textele cântecelor aproape toate sunt semnate de el şi ca nu cumva cineva să uite minunea, sălile sunt ridicate în picioare şi acest tip hugolian ascultă asistenţa, o repede, concediază pe îndărătnici şi-i dirijează pe cei ce-l memorează, îi pune să aplaude cu mâinile deasupra capului în felul boxerilor, într-un cuvânt, e iubitor de slavă, de larmă, de a ţi se băga în suflet; doreşte să nu-l uiţi, să-l adori, să-l visezi noaptea, să-i ţii poza la cap şi dacă se poate să-i reciţi ultima poezie, iubitei în ceas de seară. A pătruns în cartea de citire, formaţiile folk sau pop sau cum le-o mai fi zicând îl cântă, acompaniate de ghitare, pe toate posturile. Ar vrea să fie autorul Imnului Naţional, dacă s-ar putea; să scrie texte pentru brigăzi de agitaţie sau să compună opere grozave, balete şi rapsodii, încă n-a sculptat, dar mai este vreme. Adolescenţii îl visează şi-l adoră, aşteptându-l în faţa Sălii Polivalente unde nici un părinte nu doreşte să-şi trimită copiii pentru că zăltatul îi ţine câte opt ore, cu balalaicile lui, cu chiotele şi cu versurile incendiare, cu care se întorc în cap, învăţate gata şi din care nu mai ies. A cântat toate evenimentele curente ale ultimilor ani, nu i-a scăpat reforma agrară, problema ţărănească şi pacea mondială, pentru că de aceea există evenimente: pentru a fi cântate de el! E peste tot: la stadion, la deschiderea vreunui drum naţional, la botezarea vaselor de mare tonaj; performanţe aviatice nu-mi aduc aminte să fi dobândit, probabil din cauza oceanului văzduhului care nu e cea mai sigură şosea. Ubicuitatea asta îl face contemporan cu toate, e îndrăzneţ, se aruncă orbeşte în problema medicinii româneşti, scrie despre nedreptăţi petrecute la Iaşi şi compune poeme de trei sute de strofe, cu aceeaşi dezinvoltură cu care alţii scriu o scrisoare de patru rânduri. Versurile curg din el ca minunatele şuvoaie de apă ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni e părintele urgisiţilor şi spaima miniştrilor care nu sunt la curent cu ultimele invenţii. Partizan înflăcărat al tuturor ideilor noi, el însuşi descoperă resurse de a resurecţiona maniere vechi în poezie pe care le pune în circulaţie în veşminte proaspete. E totul un urlet, un protest, ar fi în stare să soluţioneze şi problema palestiniană dacă cineva l-ar acredita, e şiret, locvace, stăruitor, n-a pierdut nici o cauză, nici măcar cauza poeziei personale din care a făcut o dispută naţională.

E invidiat, vorbit pe la colţuri, urât cu pasiune, idolatrizat, contestat, cântat în catrene, conduce o revistă de mare tiraj pe care bănui că o scrie singur, noaptea, ca Marat, când nu doarme ca alţii, ci recită din producţia proprie amatorilor să-l asculte, terorizându-i ore întregi ca un diluviu de cuvinte şi Doamne fereşte să aţipeşti sau să nu-i acorzi atenţia cuvenită pentru că păţeşti ce a păţit împăratul Vespasian. În public, ţinuta lui marţială aduce cu portretul lui Vitelius, lucrare din tinereţe a lui Brâncuşi, executată pe când marele sculptor era elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova.

Acoperirea acestor afirmaţii de până acum ne-o oferă chiar poetul în versurile care deschid acesată culegere şi în care se autodefineşte. Eroul său liric, persoana întâia a poeziilor sale, deşi animat de un sentiment de grandoare, porneşte iniţial de la o stare de inferioritate aparentă, procedeu literar aparţinând încă romaticilor. Aşadar îl găsim în calitate de aed neînţeles, damnat, alteori, este histrion, claun, cum scrie, Don Quijote valah, dar, în acelaşi timp, este cel mai sublim dintre oameni, măreţ, admirabil, întrucât, spre deosebire de ceilalţi, suferă, iubeşte, se jertfeşte pe sine pentru colectivitate. Sacrificiul său, autoizolarea nu se fac cu discreţie, în taină, poetul având vocaţia spectacolului, afişierea se oficiază în ditirambi, cu gesturi enorme şi cu voce prorocitoare. Fără înalta conştiinţă cetăţenească şi artistică a poetului, fără talentul lui ieşit din comun, tenorul metafizic iese la rampă din Păunescu. (...)”
Eugen Barbu
_____________________

BALADA ELITEI
Noi suntem elita cu multe relaţii,
pe noi ne cunoaşte oricine,
suntem răsfăţaţii, suntem potentaţii,
ne este atâta de bine
în vile, în haine, în veac,
ne este atâta de bine,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita, onoruri cedaţi-i,
la coadă nu stăm la măsline,
avem subalterni ce ne dau şi ovaţii,
nu doar un pârlit kilogram de măsline,
ne este atâta de bine
în vile, în haine, în veac,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita cu straşnică leafă,
iubim acest sfânt statu-quo,
am pus piele multă şi groasă pe ceafă,
şi nici nu ne mai întrebăm încotro.
Avem telefon la secret şi parafă
şi mult ne mai place şi lumea când o
privim dintr-o vilă cu geamul spre veac,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita ce sie-şi ajunge,
avem despre toate acelaşi cuvânt,
cu tuş de ştampile trăim, nu cu sânge,
pe scări ariviste, cu grijă, urcând,
iar lumea nu râde, iar lumea nu plânge,
când noi apărem proletarizând:
"Nu-i bine în vile, în haine, în veac"
şi-apoi ne prefacem a şti, rând pe rând,
şi omul, şi lumea, şi toate ce fac.

Dar spune, elită de mari cucuvăi,
măruntule spirit posac,
ştii tu măcar fiii tăi buni ce mai fac?
Şi unde sunt gropile părinţilor tăi?
Dar lumea, dar omul ce fac?
(1979)

OMUL LIBER
Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât
De proşti suntem astăzi sătui până-n gât,
Nimic nu se face cu omul ca rol,
Iubirea cu forţa se cheamă viol.

Sunt creşteri forţate, plătite cumplit
De cei ce natura o udă cu flit,
Se simte, oricum, parafina în sân,
Copiii miresei rahitici rămân.

Răbdare, răbdare, grăbiţilor, voi,
Că tot ce forţaţi va veni înapoi,
Natura întreagă un ritm are-n ea,
Sfidăm violenţa de glonţ sau curea.

Prostia îi e violenţei motiv,
Dar biciul pe lume nu-i educativ,
Cum creşte altoiul cu grijă pe pom,
Trăiască puterea de-a crede în om!

Noi nu vom trăi niciodată cum vor
Dogmaticii proşti, după dogmele lor,
Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini,
Noi credem real că ne suntem stăpâni.

Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat,
Ci visul în care de voie-am intrat,
În lături, dogmatici din cinicul rond,
Natura umană e liberă-n fond.

Noi credem în drumul pe care am mers,
Un om al renaşterii în univers,
Iubim disciplina, rigorile reci,
Dar sufletu-n noi este liber pe veci.
(1983, Breaza)

TOTUŞI, IUBIREA
Şi, totuşi, există iubire
Şi, totuşi, există blestem,
Dau lumii, dau lumii de ştire,
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi, totuşi, e stare de veghe
Şi, totuşi, murim repetat
Şi, totuşi, mai cred în pereche
Şi, totuşi, ceva s-a-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume,
Un pat, întuneric şi tu,
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse,
Reţele pe căi au căzut,
Un mare pustiu pe cuprins e,
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee,
Eu însumi mă simt Dumnezeu,
Continuă lumea, femeie,
Cu plozi scrişi pe numele meu.

Afară roiesc întunerici,
Aici suntem noi luminoşi,
Se ceartă-ntre ele biserici,
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea,
Îmi place mai mult când eşti tristă,
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele,
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
(volumul "Rezervaţia de zimbri”, 1982)