Amintiri din comunism cu nepotul lui Foriş (II)

CULISELE ISTORIEI ● În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, arhitectul Ştefan Sîrbu spune povestea familiei sale
Ştefan Sîrbu a locuit până la moartea bunicii sale, ultima "tovarăşă de viaţă" a lui Ştefan Foriş, în aceeaşi casă cu ea. Datorită diverselor interpretări politice, destinele membrilor familiei sale au fost neobişnuite, deseori tragice.

CULISELE ISTORIEI ● În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, arhitectul Ştefan Sîrbu spune povestea familiei sale
Ştefan Sîrbu a locuit până la moartea bunicii sale, ultima "tovarăşă de viaţă" a lui Ştefan Foriş, în aceeaşi casă cu ea. Datorită diverselor interpretări politice, destinele membrilor familiei sale au fost neobişnuite, deseori tragice.

• urnalul Naţional: Mi-aţi povestit cum, în familia bunicii, trei fete deveniseră ilegaliste. Ce fel de familie era aceasta?

Ştefan Sîrbu: Pe străbunicul – Ion Sîrbu – îl chema Zaharovici şi era sârb de origine. Sîrbu este, de fapt, o poreclă. Fugise din zona Iugoslaviei administrate de austrieci în Imperiul rusesc. Şi toţi spuneau despre familia lui "a lui Sîrbu". Şi de acolo a rămas porecla. Casa lor din Samoilovka a fost şcoală, iar tatăl  bunicii, învăţător, a fost revoluţionar la răzmeriţa din 1905 de pe crucişătorul Potemkin, iar ruşii i-au închis şcoala. Când vine administraţia română, timp de trei ani i-au ţinut iarăşi şcoala închisă, pentru că era o şcoală din vremea Imperiului, în care se preda limba rusă. Copiii din Samoilovka nici nu ştiau limba română, învăţau limba rusă. Iulian, fratele lor mai mare, din cauză că nu ştia limba română, nu putea să urmeze liceul de limbă română, şi e trimis să facă şcoala în Ucraina, prinzând războiul civil din anii ’20. De acolo, simpatiile pentru legionari... La moartea mamei sale a depus jurământ, iar familia s-a supărat foarte tare: cum poţi să fii legionar când tatăl tău a fost bolşevic?! Datorită sistemului politic din perioada interbelică – pe care noi îl deplângem atât de mult! –, sunt convins că, dacă partidul comunist nu ar fi fost scos în ilegalitate imediat după înfiinţare, ar fi avut unul, doi membri în Parlament şi nu ar fi ajuns un partid de terorişti.

• Când a ajuns  bunica dvs., Victoria Sîrbu, să locuiască în Bucureşti?

Când o trimite partidul. A fost un produs al partidului din ilegalitate. Că, săraca, a fost trimisă în anii ’30, când trebuia să se refacă organizaţia de partid de la Ploieşti şi Prahova. Practic pentru asta a şi fost catapultată, trimisă de partid. Norocul era că fraţii ei – Leonida şi Iulian – deja erau profesori în Valea Prahovei. Bunica ajunge înaintea Mariei şi Elenei la Bucureşti. Ce ştiu sigur este că atunci, după reabilitare, când istoricii au trebuit să refacă istoria, bunica nu a spus partidului de activitatea ei din Moldova.

• Bunica povestea cu ce se ocupa în ilegalitate?

Da. Îmi spunea că, dacă lucrai aşa cum trebuia – asta însemna să transporţi materialul tipărit sau instrucţiuni în munca din conspirativitate –, puteai să scapi. Bunica nu a fost arestată sau prinsă. A prins percheziţii, dar nu a fost arestată până în 1944.

• Ştiţi că din documentele Securităţii, pe baza cărora ea a fost condamnată în "procesul Pătrăşcanu", reiese că nu fusese membru al PCdR?

Dar cum să nu fi fost?! A fost înaintea Mariei Sîrbu. A fost dată afară din facultate tocmai pentru activitate comunistă.

• Aceasta fusese una dintre acuzele aduse lui Foriş: că el îşi cooptase în Secretariat "tehnika" şi totodată "tovarăşa de viaţă", care era Victoria Sîrbu, şi pe prietenul său, Remus Koffler...

Romeo Runcan a fost, de fapt, tehnikul lor. El a povestit cum cea care s-a dus să-l întâmpine pe Foriş în Dobrogea a fost bunica. În 1940.

• Când Foriş se întoarce de la Moscova, unde fusese numit de Comintern liderul PCdR...

Bunica avea activitate în cadrul partidului încă de pe vremea când Donicika – Elena Sîrbu – ca şi copilă, este luată de Siguranţă şi eliberată, pentru că era minoră. A fost un protest al profesorilor din liceul rusesc în Cetatea Albă. Ei nu erau evrei ca Natalia Scurtu, care a fost şi ea mătuşa mea. Bunicul Foriş a fost secretarul PCdR, iar, în Belgia, secretar al Partidului comunist belgian era cumnatul Nataliei Scurtu. Fiica lui, Janine, trăieşte şi azi. Tatăl ei a fost însă omorât de nazişti după ce Belgia fusese ocupată. Iar Janine îşi petrece copilăria într-un pod, ascunsă cu mama ei, până la sfârşitul războiului. Povestea Annei Frank nu am crezut-o până când mama mi-a spus: "Dar, ştii?, şi Janine a trăit la fel". Mama mi-a dat în copilărie să citesc Jurnalul Annei Frank şi mi s-a părut o carte mult prea perfectă. Şi apoi mi-a explicat că lucrurile acestea s-au întâmplat. Pe Janine o cunoşteam ca mătuşă – avea trei copii foarte apropiaţi de vârstă ca noi. Natalia Scurtu cu Maria Sîrbu şi Liuba Chişinevschi au făcut puşcărie împreună. Iar "aranjarea" căsătoriilor între ilegalişti era treaba Mariei Sîrbu.  

• Despre Foriş ce spunea bunica dvs.?

Că lucrase cu el, că au lucrat cum trebuie pentru partid. În anii ’80, mama îi reproşa: "Aşa ai vrut tu să fie comunismul? Uite pentru ce aţi luptat!". Bunica spunea că îi pare rău că a ieşit aşa, că nu asta trebuia să iasă, dar că, dacă ar fi trebuit să mai lupte o dată, ar fi luat-o de la capăt. Despre Foriş spunea că a fost omul ei. Nu ştiu ce aţi citit dvs., dar povestea ei cu ilegalistul Petre Nicolae a fost forţată de partid. Căsătoria Elenei Sîrbu şi a lui Ştefan Pavel a fost un aranjament. Nu  ştiu dacă povesteşte bunica, dar Ştefan Pavel a fost cel care i-a ars toate documentele ascunse, ca să fie în siguranţă. Dar, pentru că erau în ilegalitate, nu mai puteau să-şi facă alte acte. Actele ei au fost arse în momentul când el se ceartă cu conducerea partidului. Ştefan Pavel a fost dintre aceia care a început să fragmenteze partidul. Scrie cumva în declaraţiile date de bunica în anchetă că Foriş o pusese pe mama lui să-şi vândă cărămidăriile?

• Nu. Când?!

Se petrecea în ultima perioadă, când era secretarul partidului. Pentru că nu mai aveau bani – Cominternul nu mai exista –, Foriş o convinge pe maică-sa, deoarece el va moşteni lucrurile familiei.

• Ce bunuri avea familia lui?

Foriş era o familie înstărită. O convinge pe maică-sa să-şi vândă lucrurile pentru a băga bani în partid. Dar bunica nu avea nimic. Era o teroristă, nu vă supăraţi! Numai din ce povestea bunica despre experimentarea unor bombe... Au dat o groază de bani cu construcţia unor bombe cu care să saboteze "maşina de război". Cu bombele lor n-au reuşit decât să afume nişte garduri.

• Au fost şi condamnaţi la moarte şi executaţi în timpul războiului pentru aceste încercări de fabricări de bombe artizanale şi sabotaje – soţii Paneth, Petre Gheorghe... ilegalişti...

Da, asta e o altă poveste. Bunica i-a spus lui Foriş că ei făcuseră un flaps, că au cheltuit o groază de bani fără să fi construit vreo bombă.

• Experimentaseră deci. Unde?

Nu ştiu sigur, cred că prin cartierul Floreasca. Dar nu au reuşit decât nişte fumigene. O cam trăgeam de limbă, pentru că săraca bunica nu ar fi vrut să povestească. Era o perioadă a vieţii despre care nu dorea să-şi amintească. Foriş a stat în mai multe case. Nu este adevărat că a locuit retras într-o casă luxoasă. Bombardamentul din ‘44 îl prinde într-o casă modestă, care se şi dărâmă la bombardament. Eu, la ora asta, am o altă părere despre perioada lor de ilegalitate. Erau, până la urmă, o grămadă de terorişti! Din momentul în care partidul intră în ilegalitate, începe să devină o mizerie...

• ELIBERATĂ. Victoria Sîrbu, după şase ani de detenţie

  La 4 aprilie 1944, pentru Foriş şi Victoria Sârbu începe calvarul acuzelor, care va sfârşi cu uciderea lui Foriş în 1946 şi arestarea ei în 1949...

În copilăria mea, bunica povestea că a stat întâi într-o casă conspirativă – cum o numea ea –, dar a fost practic sechestrată de partid într-o casă de pe Bulevardul Aviatorilor. Şi ea şi bunicul au cerut permanent să se clarifice lucrurile. Însărcinată într-o fază târzie, deci înainte de aprilie 1945, a fost ţinută într-un beci, ca s-o sperie ...

• În declaraţiile date Securităţii povesteşte că şi-au botezat fetiţa Vera-Victoria în cinstea victoriei în război şi că tatăl copilului a dispărut pur şi simplu din viaţa lor, ducându-se la cumpărături...

Atunci când îl iau pe Foriş din Pasajul Victoriei, el era ţinut sub control. Pentru că a fost o poveste îngrozitoare. Ea, de fapt, nici n-a ştiut cum a murit Foriş, nici mama lui... Eugen Sîrbu – unchiul Jeca –,  fratele ei, a aflat la un moment dat, când Pantiuşa înnebuneşte şi începe să dea telefoane noaptea...

•  Pantiuşa?!... Când se întâmpla asta?

Înainte de proces (reabilitarea din 1968 – n.n.). Atunci au aflat că bunicul a fost omorât. Omul avea la un moment dat procese de conştiinţă şi dădea telefoane noaptea şi, plângând, îi spunea unchiului Jeca că Foriş a fost omorât şi că el l-a omorât cu o rangă.

• Pantiuşa recunoştea că îl ucisese?

Da. Şi că mama lui Foriş a fost văzută de nişte cunoscuţi la Băile Felix. Acolo a fost văzută ultima dată şi şi-au făcut semn să nu vorbească. Pantiuşa recunoaşte că l-a omorât pe Foriş. Noi, în copilărie, ştiam că el îşi pierduse minţile, dar, după cum se vede din cartea "Cazul Ştefan Foriş", era bine mersi, nici nu recunoaşte. Dă vina pe şoferul rus care a dispărut din ţară.     

• Pe cine socotea bunica dvs. vinovat de răul ei?

Pe Bodnăraş. Şi ştia că fusese pur şi simplu ranchiună. Ştia că Dej a vrut foarte mult conducerea partidului. Bunica nu povestea niciodată despre cei care au chinuit-o! 

• Cu Bodnăraş s-a reîntâlnit?

Da, şi asta a costat-o izolarea după "reabilitare". Din cauză că la un 23 august, când trebuia să ciocnească şampanie – erau aliniaţi toţi – "tovarăşul", "tovarăşa" şi Bodnăraş ş, bunica a ciocnit şi când a dat cu ochii de Bodnăraş, a sărit şi a făcut greşeala de a o "sări" pe "tovarăşa". Tot timpul primea invitaţii la 23 august, dar nu şi la mese festive.

• Dar ce avea să le reproşeze lui Bodnăraş sau lui Dej le-a spus vreodată?

Nu. Ca şi cu Liuba Chişinevshi. În procesul lor – "procesul Pătrăşcanu" –, Chişinevschi a fost cel care a pronunţat sentinţa. Şi bunica nu i-a spus niciodată Liubei acest lucru despre bărbatul ei. Liuba  făcuse închisoare cu Maria Sîrbu. Durerea bunicii a fost că odată, mergând în vizită la Marusea, sora ei a ţinut-o la uşă spunându-i: "Ştii, vine Liuba!".

• • CREDINŢĂ ŞI VICTORIE. În ciuda simbolisticii prenumelor sale, Vera-Victoria a avut un destin tragic

  După ce-a revenit din închisoare, în 1955, a găsit Victoria Sîrbu de lucru?

Până la urmă se angajează la Biblioteca Centrală de Stat, fără să i se recunoască studii, nimic. Primea un salariu mai mic decât al femeii de serviciu. Făcea muncă de bibliograf. La un moment dat termină ca bibliograf-şef.

• Şi după "reabilitare"?

Atunci se pensiona. Povestea cu reabilitarea durează cam un an de zile. În momentul în care trebuia să apară în Magazin Istoric un articol despre Foriş, imediat revista a dispărut de pe tarabe... Se schimbă foarte multe în viaţa lor. Însă mama nu primeşte pensie de urmaş. Era studentă, a cerut, dar nu a primit. Dar bunicii i s-a propus să se mute în Cartierul Primăverii, însă, când a auzit că trebuia să se mute pe Strada Crângului – casa ei trebuia să fie în spatele casei lui Bodnăraş –, a zis că nu vrea să meargă nicăieri şi să fie lăsată în pace, că stă foarte bine. Stătea deja în Aleea Alexandru de zece ani, unde se mutase cu ajutorul surorii ei, Maria Sîrbu. I-au mărit casa, că înainte stătea într-o cameră, cu o bucătărioară şi restul dependinţelor la comun. A devenit pensionar al Frontului Internaţional Antifascist. Am prins-o în copilărie cu o pensie de 3.000 şi ceva de lei.

• În ce an moare bunica?

În 1987. Stăteam cu ea, cu o familie de femei. Erau, de fapt, mama, bunica şi patru copii. Mama moare la un an şi ceva după moartea bunicii.
Vera-Victoria

• Cum a fost copilăria mamei dvs., Vera-Victoria?

Când au luat-o pe bunica avea patru ani şi jumătate. Mama a dus o viaţă dublă, cumva. Pentru că a crescut în cartierul bucureştean Tei, unde existau mai multe străduţe cu constructori unguri, copiii lor se jucau în limba maghiară. Mama acolo, stând la nişte verişori ai bunicului, a învăţat ungureşte. În "cealaltă viaţă", ca să spun aşa, se ducea să se joace cu copiii Mariei Sîrbu în cartierul Primăverii. Aceştia s-au dus să înveţe la şcoala rusească... În clasa I nu aveau cum să o ducă la şcoală, pentru că o chema Foriş. Pe mama a chemat-o Foriş până la 18 ani. Dar şcoala generală o începe tot cu numele de Sîrbu şi diplomele de premiu sunt tot cu Vera-Victoria Sîrbu, şi asta numai pentru că unchiul Jeca o înscrie la şcoală sub numele lui.

• Ce-o fi ştiut despre părinţi?

Mama era foarte mândră că era pionieră. Când a murit Gheorghiu-Dej a vrut să poarte doliu. Şi familia a fost îngrozită. Nu i-au spus. I-au explicat doar că nu trebuie să poarte doliu. Când bunica era în închisoare, îşi scria ei pe fotografii ca şi cum mama ei i le-ar fi trimis.

• Ce studii a făcut?

Geofizică. A fost geofizician, şi asta a şi fost tragedia. Pentru că geofizicienii stăteau doar patru luni la Bucureşti şi opt luni pe teren.

• Câţi copii a avut Vera-Victoria?

Trei. Sunt mijlociul. Primul copil a fost Sanda, care a murit la începutul lunii decembrie anul trecut. Era asistentă medicală. Despre ea mama a tot susţinut că este informator al Securităţii. Am o soră mai mică, fizician, trăieşte în Olanda, este căsătorită şi are o fetiţă, singura copilă din familia noastră. Şi mai am o soră din tutelă. Noi am avut un tutore, deoarece, când a murit mama, eram încă minori. Numai că este o problemă, suntem trei copii cu trei taţi diferiţi. Mama nu a fost măritată niciodată. Noi nu suntem recunoscuţi, de aceea şi purtăm numele de Sîrbu, pentru că am fost doar ai mamei, suntem jumătăţi de fraţi. Şi copiii Mariei Sîrbu au taţi diferiţi.

• Când a murit mama dvs.?

În 1989.

• Cum... atât de devreme?!

Aşa cum au murit mulţi copii de ilegalişti. S-a sinucis. Au fost mai multe tentative de sinucidere, dar bunica reuşea cumva s-o tragă... Bunica a avut în cap întotdeauna că trebuie să o ajute pe mama. Inclusiv pe vremea studenţiei mamei, şi după ce ne naştem noi, nepoţii ei, a avut chestia asta cu "copila" ei... Acesta ar fi un subiect cu istoria PCR şi vieţile copiilor de ilegalişti... şi băiatul lui Moghioroş s-a sinucis. Nu s-a întâmplat numai la noi. Nu erau revoltaţi...

La 4 aprilie 1944, Bodnăraş, Pârvulescu şi Rangheţ se substituie vechiului Secretariat al PCdR, condus de Foriş. Bodnăraş îl minte pe Foriş că acesta e ordinul care i se transmisese lui de la Moscova, iar Foriş se supune. Cu acest prilej a luat şi documentele partidului. La întrebarea ce s-a întâmplat cu ele, dl Ştefan Sîrbu spune că în familie se ştia că: "Acea arhivă a distrus-o în anii ’60 generalul Medrea, un apropiat al Gizelei Vass. Există o parte din arhivă şi în Uniunea Sovietică cu ceea ce au făcut ilegaliştii până în 1944. Dar arhiva care a fost preluată de la bunicul meu au luat-o şi au stricat-o în anii ’60".

Printre alte informaţii interesante oferite de dl Ştefan Sîrbu este şi aceasta: "Tutorele nostru a fost Felicia Ştefan, căsătorită Chiodean, tot arhitectă. Sunt oarecum mândru  de ea! Tatăl Feliciei a desenat stema comunistă. După bunicul, sunt un pic maghiar! Stema României, care la ora aceasta este o cacialma, pentru că era stema regală, dar săracul vultur nu mai are coroană, a fost desenată de Köpeczi – un secui. Este o poveste foarte frumoasă cu Köpeczi: trebuia să vină Ferdinand la Cluj şi Köpeczi nu mai termina de pictat portretul lui Ferdinand. Până la urmă ia un tablou neterminat cu Împăratul şi-l transformă în Ferdinand.

• Amintiri din comunism cu nepotul lui Foriş – partea I