Larry Watts: Diabolizarea României, o “operă” bine lucrată şi din Est, şi din Vest

Larry Watts este istoricul american care are cea mai bună expertiză asupra evoluţiei societăţii româneşti din perioada 1933-1989. Şi-a orientat studiile de sovietologie începute în 1975 spre descifrarea eternului mister care a învăluit decizia la nivel politic şi militar în statul român. Surprinză toarele concluzii ale istoricului documentat la surse puţin desţelenite au demontat “tezele” care compromiteau apriori toate acţiunile luate la Bucureşti pentru menţinerea independenţei ţării, supuse la constrângeri şi acte de agresiune directă venite de la “marele prieten” de la Răsărit, dar şi a aliaţilor din blocul sovietic.

Greşelile serviciilor secrete şi ale diplomaţiei occidentale sunt greu de recunoscut. Această “cutumă” face din opera istoricului american o ţintă pentru cei interesaţi să menţină statutul României grevat de o diabolizare a regimului Ceauşescu, să-şi fructifice avantajele de demolatori ai unor decenii din istoria recentă.
Larry Watts nu este un nostalgic, aşa cum l-ar vrea etichetat adversarii, ci un deschizător de mare curaj al uriaşei camere a secretelor în care puţini au avut tăria şi capacitatea intelectuală să intre. Opera istoricului American schimbă radical tabloul în care era “pictată” România, arătând faţa neştiută a unor evenimente, percepţia falsă indusă câtorva generaţii de o politică bine condusă de intoxicare şi manipulare. Larry Watts a studiat istoria şi limba română în stagii successive începând din 1981 în România. A avut contacte directe cu reputaţi istorici, dar şi cu personae aflate în focul unor evenimente dramatice – între ei colonelul Magherescu, şeful de cabinet al mareşalului Ion Antonescu, sau Corneliu Coposu. Watts a fost până în ’89 şi consultant la Europa Liberă, fiind apoi apropiat reformării democratice din instituţii ale statului român.

Interviul pe care ni l-a acordat, vizita lui în redacţia Jurnalului Naţional ne-au prilejuit să cunoaştem un om cald, deschis, direct şi tranşant în opinii. Un om în plină putere de creaţie, aflat în febra definitivării volumului 2 al lucrării sale fundamentale – “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”. Noi am găsit în Larry Watts un prieten al României, un om interesat în cel mai înalt grad să cunoască şi să susţină adevărul. Un American încă tânăr, un bărbat de un farmec excepţional, care seamănă izbitor cu John Kennedy. Avem de azi încă un prieten al cititorilor Jurnalului Naţional.
_________________________________________________________

■ Jurnalul Naţional: Volumul întâi al lucrării a apărut în 2011. Este o carte care schimbă radical modul de interpretare a poziţiei României în interiorul blocului sovietic. Când a devenit istoria României subiectul dvs.?
■ Larry Watts: În 1975 am intrat în zona de sovietologie, am devenit specialist în Uniunea Sovietică, în Războiul rece. După doi ani de lucrări, am fost încurajaţi să dezvoltăm şi o a doua specialitate pe zonă sau undeva pe graniţa cu Uniunea Sovietică sau înăuntrul blocului sovietic. Am căutat de două ori până să ajungem la România. Prima dată a fost la graniţa cu Scandinavia. Am fost acolo la univesitate cam un an şi am văzut că nu e nici un fel de valoare adăugată în acest caz. Nu a fost nici o descoperire. După aceea am ajuns la Orientul Mijlociu. Nici acolo nu am simţit o legătură şi este foarte dificil să faci un studiu în care nu există o empatie pentru subiect. După aceea, am avut de ales între România şi Polonia, ambele de importanţă majoră. Şi am ales România din cauza anului 1978, un an de mare importanţă pentru România, mai ales din punct de vedere al vizitei lui Ceauşescu în SUA şi întâlnirii cu Carter în care acesta a spus cât de mult a făcut România în Orientul Mijlociu şi cât de mult au contat bunele oficii ale României în convorbirile cu statele cu care SUA n-au avut relaţii diplomatice.

■ Aţi rămas şi ataşat sentimental.Până la urmă se vede şi din lucrare. Sigur, istoria trebuie să fie rece. Dar cartea e scrisă şi cu pasiune şi mare înţelegere pentru ce s-a întâmplat aici. E ca şi cum te uiţi la o femeie şi după aia o iubeşti.
■ Înţeleg că foarte mulţi oameni au această opinie asupra acestei lucrări şi până la urmă este adevărat. Am dezvoltat nu numai o empatie, dar şi o simpatie faţă de România, ceea ce este normal. A fost partea mică într-o bătălie în care partea mare a fost mare de tot. România a triumfat într-o situaţie în care în mod normal nu ar fi fost posibil. Pentru americani aceasta este o poveste perfectă pentru admiraţie: să fii cu omul mic şi să vezi că omul mic face lucrurile pe care nimeni nu le poate face. Şi aşa ajungem la bază, la problema înţelegerii relaţiilor dintre România şi SUA. A fost improbabil şi aproape imposibil pentru România să facă asta. Când România a făcut-o, am dezvoltat o altă explicaţie pentru asta.Când am intrat în studiile româneşti despre această perioadă am constatat că atunci când România a făcut ceva, imediat România a decontat acest lucru. De fapt, e o chestiune de care mă ocup în volumul doi al cărţii. După Război, din punct de vedere al controlului sovietic, în zonă, nici o altă ţară nu a avut parte de un tratament mai brutal ca România. Cel mai dur în zonă. Posibil în Germania de est să fi fost mai dur. Dar nimeni nu a avut parte de acest control brutal şi, într-un fel, e normal. Românii şi germanii au luptat realmente pe frontal de est şi aproape numai ei. Italia, ca o glumă, Ungaria, cam nimic. Din cauza aceasta a fost şi această răzbunare. Dar a fost atât de dur acest control sovietic încât Frank Wissner care a dezvoltat Comitetul pentru Europa liberă din care a luat naştere Radio Europa liberă, a văzut că România nu poate ieşi de sub controlul sovietic. E cel mai puţin probabil şi abil să ieşi sau să-i sfidezi pe sovietici. Şi asta a devenit o prejudecată de bază pentru toate abordările americane în cazul României. Şi în acest context, în special după 1948, noi am decis că Polonia va fi o a doua Iugoslavie. Atunci dacă cineva a spus despre Polonia că va face o astfel de sfidare, imediat a fost crezut. Dacă România a făcut ceva, imediat a fost desconsiderată deoarece se credea că este improbabil şi imposibil, românii fiind cel mai puţin inabili să facă asta. Astfel, am ajuns în situaţia de a avea trei linii de interpretare despre România. Prima, a fost de fapt una de faţadă, creată intenţionat de sovietici, că România e un cal troian infiltrat printre occidentali. Primele lucruri lansate în 1956 au fost de decor: că România va fi o vitrină care va atrage poporul din Occident spre comunism. Chiar dacă România nu avea graniţă cu Occidentul, aceste lucruri au fost crezute în contextual Războiului rece, în special când acesta fost aşa, foarte cald. A doua linie de interpretare a fost că există o faţadă, fără nimic în spate. Dar a fost făcută pentru uz intern, menit să întărească un regim care a fost nelegitim de bază. Şi a treia interpretare, că a fost real, dar nu aşa de impresionant, a fost zgomotos, pentru că aşa sunt românii. Şi a fost numai vârful icebergului. Toate celelalte state esteuropene, în special Polonia, şi după 1953 şi Ungaria, au făcut acelaşi lucru, dar în tăcere, au avut o poziţie clandestină, care a fost chiar mai de substanţă. Şi atunci nu a fost o linie de interpretare care să spună că sfidarea este reală şi singulară, care era şi realitatea. Din start noi am mers pe linia care a blocat orice înţelegere a situaţiei reale. Toate aceste interpretă ri şi explicaţii au ajuns la noi, iar noi le-am dezvoltat, iar paradigma la care am ajuns merge foarte bine: România e o ţara probabilă.

■ Este extraordinar ce spuneţi, cum s-a creat acest filon de gândire, de evaluare a României. A plecat dintr-o informaţie perfect corectă şi verificată aici, de la Comisia aliată de control şi s-a tradus într-o decizie care a influenţat de fapt relaţiile dintre România şi SUA, care într-o perioadă, la suprafaţă au apărut foarte bune, dar în interior lucrurile nu stăteau aşa.
■ Da, au rămas foarte vulnerabile tot timpul şi asta din trei motive. Primul, prejudecata cognitivă că România este cel mai puţin abilă şi probabilă să sfideze. Al doilea motiv a fost că relaţia a fost creată de la vârf, de la şef la şef, şi de aceea a fost foarte clandestin. Chiar dacă lucrurile au fost cunoscute foarte general, şi nu în detaliu. Atunci legăturile au fost între Gheorghiu Dej şi Kennedy sau între Gheorghiu Dej şi Johnson sau între Ceauşescu şi Johnson, şi Nixon, şi Ford şi Carter. Şi aici e o mare problemă. În primul rând prejudecata încă exista printre servicii, nu a fost schimbată. În acelaşi timp, printer informaţiile care au fost ţinute secrete şi în clandestinitate se numără şi cele despre rolul României în medierea relaţiei dintre SUA şi China. Acestea au fost ţinute secrete la nivelul administraţiei. Nici Departamentul de stat, nici CIA nu au ştiut ceea ce România a ştiut. Ford, Kissinger, Nixon au ţinut secrete aceste informaţii, ceea ce nu a afectat mersul lucrurilor. Iată însă o informaţie şi mai importantă. A fost ţinută într-un absolut secret timp de 30 de ani scrisoarea din octombrie 1963 pe care Gheorghiu Dej i-a trimis-o lui Kennedy în care a susţinut că România nu este de acord şi nu a fost informată despre rachetele plasate în Cuba, că nu va intra în orice război ofensiv împotriva Statelor Unite lansat de sovietici, şi, mai mult, că nu a avut şi nu va avea nici un fel de rachete nucleare pe teritoriul ţării, invitându-i pe americani să vină să verifice. Nimeni nu a ştiut despre această scrisoare, cu excepţia unui cerc restrâns şi a fost publicată prima dată în 1990. Această prejudecată se numeşte patologie organizaţională a oricărui sistem de informaţie instituţionalizat. Şi al treilea motiv este dezinformarea. Şi dezinformarea cea mai bună este cea care a cunoscut ce înseamnă prejudecata, ulterior întărită. De exemplu: nu este România cea care a blocat intrarea Mongoliei în Pactul de la Varşovia, ci Polonia, Ungaria a făcut chestia cu o blocare de statut pentru titlurile de război. Astfel de lucruri s-au spus şi au fost crezute.

■ Poate subtitlul cărţii este mult mai relevant pentru lucrare: războiul clandestin al blocului sovietic cu România. Pentru că asta este esenţa volumului întâi. Şi titlul mare este o metaforă: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni.
■ Eu vreau să explic de ce am ales acest titlu. În engleză există un proverb care este foarte aproape de cel din România, dar nu la fel de nuanţat: cu prieteni ca aceştia, cine are nevoie de inamici? Unul din argumentele beton împotriva ideii că România a sfidat Moscova a fost faptul că a rămas în această alianţă frăţească, Pactul de la Varşovia. Şi vezi că de fapt România a fost în aceeaşi gaşcă cu prietenii. Tot timpul, toate analizele din Statele Unite arătau că numai Iugoslavia şi Polonia până la un punct au scăpat. România a scăpat pentru o perioadă foarte scurtă la începutul anilor ’60. Şi după ce a scăpat din nou a fost băgată în aceeaşi gaşcă de prieteni.

■ Dvs. aveţi foarte multe documente recente privind relaţiile din interiorul “găştii”, din interiorul Tratatului de la Varşovia. Şi cartea aceasta relevă foarte bine că între deciziile oficiale din interiorul tratatului şi deciziile din umbră ale serviciilor privind România este o diferenţă ca de la alb la negru. Deci se discuta într-un comunicat oficial ceva, dar deciziile erau împotriva României. Aţi mai întâlnit un asemenea tip de tratament în relaţiile între ţări?
■ Cred că în relaţiile dintre ţări acest lucru este normal până la un punct. Pentru că există o politică a declaraţiilor şi o politică reală. Înăuntrul Pactului de la Varşovia a avut loc un astfel de comportament. Pentru o perioadă foarte scurtă, înainte de 1968, lucrurile au fost legate de Iugoslavia şi Cehoslovacia. Public, au fost lucrurile de atunci, dar înăuntru au fost praf. Dar nu ca în cazul României. Între 1962 şi 1963 au recurs la întruniri separate, fără România. Au fost neoficiale şi noi nu am intrat în stenogramele acestor întâlniri. Au existat doar referinţe externe după întâlnirile reale care au relatat faptul că s-au luat decizii fără România. După aceea s-au întâlnit şi cu România. Şi astfel au apărut două decizii: una a Pactului de la Varşovia, care a fost de fapt a Moscovei, şi cea cu România. După ’56, au fost numai chestiunile cu Cehoslovacia. În Pactul de la Varşovia, România a fost singulară din acest punct de vedere.

■ Cartea dvs. dezvăluie cu foarte multe documente colaborarea serviciilor secrete ale URSS şi istoric ale Rusiei ţariste cu Ungaria care a fost foarte strânsă după 1918 şi perfect corelată în privinţa României. Mai este o asemenea situaţie în interiorul Europei, adică o colaborare între două ţări care prind în cleşte un alt partener şi lucrează extraordinar de bine pentru a-l supraveghea?
■ Cred că probabil sunt foarte multe astfel de situaţii. Aceasta nu este specialitatea mea, dar lucrurile au devenit mult mai complexe acum, cu Uniunea Europeană. Una dintre problemele speciale ale României a fost că o ţară, aşa, nu mică, dar nu mare, cu un vecin care a avut nişte interese, a fost să-şi separe interesele ce nu ţin de graniţă. În special când ei au avut nevoie să ajungă la o înţelegere cu statele mari care aveau interese cu Uniunea Sovietică. Iar în Europa problema aceasta este mai complicată acum pentru că şi ea are interesele ei, cum e Germania de exemplu. Trebuie să se ajungă la o înţelegere şi din această cauză mi se pare că nici acum lucrurile nu sunt abordate deschis şi cu transparenţă. De exemplu, Republica Moldova şi problemele acesteia sunt lăsate să fie tratate într-un fel aproape ca în Războiul Rece, când România a fost scoasă din joc din start pentru că aşa a fost înţelegerea. Situaţia este aşa pentru că aici, în zonă, statele mari nu au interese, dar Rusia are interese destul de mari cât să facă mare tam-tam şi asta contează. Aceleaşi lucruri au apărut şi în relaţiile românoamericane, româno-sovietice şi sovietoamericane şi din când în când sovieticii au avut câştig de cauză. Ar fi fost posibil pentru ei, deşi nu au făcut-o, să recurgă la o ameninţare de război asupra României, în care România să fie scoasă din joc. Şi numai să spună că relaţiile americano-sovietice au fost compromise din cauza României. Şi aici vezi problemele oricărui stat care nu este o mare putere. Asta este una din cauzele pentru care România a avut de tras. Pentru că România a intrat în luptele de categorie grea, grea de tot. Dar ea a fost totuşi de categorie uşoară şi cred că a făcut asta pentru că a fost vitează. Şi chiar dacă toate studiile, chiar şi ale CIA, arătau că nu este posibil, verosimil. Şi în acest context americanii au descoperit astfel cum România a fost forţată să-şi dezvolte această capabilitate.

■ Au trecut 20 de ani de când a căzut comunismul, s-a declarat că Războiul Rece s-a încheiat, dar percepţia asupra României se schimbă foarte greu. De ce credeţi? Care sunt rădăcinile adversităţilor faţă de România?
■ Sunt două lucruri. Primul este că această imagine a României care a fost creată pe baza prejudecăţii, patologiei organizaţionale şi dezinformării a devenit mai puternică în ultimii 5 ani de Război Rece. A fost extraordinar de puternică. România, şi nu numai Ceauşescu, a devenit cel mai negru stat, cel mai brutal, cel mai sângeros, cel mai, cel mai... asta a fost abordarea. Şi a fost o campanie peste tot în care s-a spus aproape orice. Şi orice atrocitate s-ar fi spus, era crezută imediat. Asta a fost situaţia la sfârşitul Războiului Rece pentru România, cu astfel de imagini. Şi mai mult decât atât, a fost răspândită şi vândută foarte bine ideea că România a fost în pragul războiului etnic şi că graniţele se vor prăbuşi. Din această cauză România a fost într-o carantină pentru Europa şi pentru Statele Unite timp de trei ani. Din 1989 şi până la sfârşitul anului 1992 nimeni nu a venit aici. Din această cauză nu au existat relaţii, programe de dezvoltare, de asistenţă, nimic până la sfârşitul lui 1992. Trei ani fără nici un fel de sprijin. Din această cauză România a trebuit să se susţină fără ajutor din afară, după ce ajunsese în situaţia în care ajunsese pentru a-şi plăti datoriile externe. Asta e ceva extraordinar şi se poate folosi foarte uşor în lupta pentru imagine împotriva aceleiaşi găşti care s-a menţinut şi în primii ani după ’89. Au fost aceleaşi servicii, toţi liderii din ţările foste membre ala Tratatului de la Varşovia erau foşti comunişti, cu exceptia lui Havel şi Walessa. Nu a fost nici o deosebire faţă de România. Dar România a fost considerată o problemă majoră din această direcţie. Şi există o poveste extraordinară pentru mine. Relaţiile româno-americane au fost bazate pe înţelegere şi interese strategice. Ambele ţări au avut programe politice de constrângere a puterii militare sovietice. Şi asta a mers până la sfârşitul anilor ’80 chiar, cel puţin pe linie armată, dar se pare că au fost nişte legături şi pe linie informaţională. Acest aspect este foarte neclar şi nici o parte şi nici cealaltă nu a vorbit despre el. Dar înainte de revoluţia din decembrie ’89, în octombrie, a fost creată o relaţie de cooperare între serviciile americane de informaţii şi serviciile maghiare de informaţii. Asta înseamnă că este foarte, foarte probabil că au ajuns de la ei la noi nişte informaţii despre România unde noi nu aveam surse. Între septembrie ’89 şi mi se pare primăvara lui ’91 au fost create aceleaşi relaţii de cooperare cu serviciile de informaţii poloneze şi cu cele cehe, iar în septembrie 1991 cu Bulgaria. România a fost într-o relaţie de ostilitate cu SUA până în mai 1993. Şi, după ce au fost create aceste relaţii, nişte părţi din comunitatea informaţională din SUA au crezut că serviciile de informaţii din România sunt ostile intereselor americane în lume. Se vede foarte uşor cum România a rămas cu aceeaşi imagine care i-a fost creată. Şi echipa care a lucrat până în 1991 a lucrat mai departe, dar nu pentru sovietici şi nu din cauza comunismului sau acestui deviaţionism, ci a scoaterii României din competiţia pentru asistenţa şi resursele financiare occidentale.

■ Ce aţi spus dvs. de fapt a anticipat întrebarea mea şi este ca o concluzie să înţelegem de ce au fost susţinute într-un fel din interiorul serviciilor americane şi vest-europene tezele dezinformării aplicate de sovietici. Aproape că au continuat, spuneaţi până în 1993 şi posibil şi după.
■ Cred că istoriografia românească a avut o mare problemă din cauza unor lovituri – în sensul de mari lucrări ştiinţifice în domeniu – care au fost foarte apreciate în occident în timpul Războiului Rece, dar au fost desconsiderate după ’89 deoarece erau legate de Ceauşescu. Orice era legat de numele lui Ceauşescu a devenit blamabil şi din cauza aceasta au fost aruncate la coş lucruri extraordinar de deştepte. Politica de dezangajare militară în care România a jucat în mod strălucit la Helsinki a fost apreciată în toată Europa şi a apărut în toate ziarele. Românii nu ştiu, au uitat, iar acum chiar neagă acest lucru. De asemenea, politica externă pentru lumea în dezvoltare – aşa numită Lumea a treia – a fost foarte bine gândită şi astăzi îi serveşte foarte bine Europei care trebuie să înveţe lucrurile pe care nu le-a învăţat şi ştiute de cineva care a mers prin toate acele zone. Dar pentru că această politică este legată de numele lui Ceauşescu, este aruncată. Toate eforturile româneşti în această direcţie şi care au fost apreciate sunt legate de Ceauşescu şi pentru că el a fost demonizat au fost anulate total. Iar aici este o mare problemă în care şi istoriografia românească care a creat nişte lovituri începând cu anii ’60 şi a mers mai departe, acum e băgată în aceeaşi oală, iar cercetătorii sunt consideraţi din start staliniş ti şi comunişti. Şi de ce? Pe ce se bazează? Pentru că nu se bazează pe o ideologie marxist-leninistă şi din cauza asta au fost loviţi. Lovitura a mers pe o linie de interpretare considerată de sovietici exact ca fiind istoriografie burgheză şi de occident. Asta a fost marea problemă. Iar azi din ce punct de vedere este atacată? Lucrurile arată că dacă vorbeşti ceva bine de România, e rău. Şi aici a fost una din loviturile cele mai dure ale dezinformării sovietice. Din start ei au spus că unul din cele mai importante puncte ale strategiei “calul troian” vizează îmbunătăţirea prestigiului României din afară. Atunci, asta înseamnă că dacă România va fi susţinută şi va avea câştiguri din punct de vedere al reputaţiei, atunci acest lucru este nociv pentru interesele americane. Deci, lucrurile merg mai departe.

■ Acum înţeleg. Cartea dvs., primul volum al trilogiei anunţate, a avut parte nu numai de aprecieri elogioase, ci şi de contestări. Le-aţi găsit cauzele?
■ Da, a fost o grămadă de lucru în acest caz. Când am scris această carte am vrut să evit sursele româneşti deoarece unul din atacurile cele mai dure asupra oricărei poveşti despre România a fost un punct de vedere românesc. Sursa cea mai tare pentru mine au fost studiile sovietice, nu cele româneşti, care au fost, în secundar. Am constatat că de fiecare dată când România a făcut ceva sau a spus ceva care era normal să fie apărat din partea SUA a fost imediat desconsiderat de alţi analişti care au spus că nu a fost chiar aşa. Şi ungurii, şi polonezii şi cehoslovacii au făcut acelaşi lucru. Şi am notat asta. De fiecare dată când s-a spus acelaşi lucru despre un alt membru al Pactului de la Varşovia nimeni nu s-a ridicat să condiţioneze lucrurile. Numai cu România s-a întâmplat
aşa.

■ Care au fost cauzele criticilor aduse lucrării dvs.?
■ Una din paradigmele create după revoluţie a fost că după o traumă majoră oamenii caută o explicaţie pentru asta. Este exact ca după un război în care au fost atrocităţi şi cineva trebuie tras la răspundere, condamnat pentru asta. Pentru România, şi nu numai pentru România, am văzut că nişte istorici ca Denis Deletant sau Tom Gallagher au mers pe aceeaşi linie vorbind numai de represiunea internă. E o poveste care merită toate investigaţiile, dar abordarea mea nu este asta. De fapt abordarea mea este despre rolul internaţional şi rolul ca membru al unui pact militar al României. Şi de fapt aceasta este preocuparea mea. Şi am fost atacat că nu sunt preocupat de preocuparea altora. Sunt două lucruri aici. Pe de o parte, sistemul intern din România a fost, ca orice sistem de dictatură comunistă, represiv. După o perioadă de dezvoltare dictatorială sistemul devine foarte represiv, iar din această cauză nici oamenii, nici ţara nu pot merge mai departe. Dar pe plan internaţ ional, aceşti oameni, comuniştii, au preluat aceeaşi gândire şi abordare pe care România le-a dezvoltat într-o lungă existenţă, într-o zonă destul de dificilă. Şi abordarea nu a avut nici o legătură cu ideologia, şi asta a fost secretul. Şi asta a fost unul din cazurile foarte puternice de sprijin şi legitimare a regimului. Şi nu a fost numai asta. Politica a fost bună şi chiar excepţională. S-au scris destul de des editoriale despre asta în Europa şi SUA în perioada Războiului Rece. A fost clar de la sfârşitul anilor ’50 până în anii ’81 că România a mers de la est spre vest. Şi a fost în concordanţă cu dorinţa tuturor românilor. Şi a fost sprijinită. Problema este că în ’81 Ceauşescu a gândit altfel lucrurile, fără să se gândească şi la ţară. Cred că atunci el nu şi-a dat seama ce a făcut când a ales să plătească datoria externă. Asta înseamnă că România s-a mişcat şi de la est, şi de la vest, spre undeva. Atunci el a pierdut sprijinul, care era real şi bazat pe ceva ce putea fi apărat.

■ Urmează volumul doi al trilogiei. Deja lumea îl aşteaptă ca pe un mare eveniment pentru că se vor prezenta documente noi, se vor face precizări noi, interpretă ri noi ale evenimentelor din ’89 şi ale celor care au premers momentului decembrie ’89. Când va ieşi această lucrare?
■ Este programată să apară la începutul lui aprilie şi va acoperi prima săptămâna din decembrie ’89.

■ Se termină cu întâlnirea de la Moscova?
■ Da.

■ Cartea “O viaţă de om” este o autobiografie-interviu cu ministrul Constantin Olteanu, unul dintre participanţii la întâlnirea de la Moscova. Şi în ea sunt foarte multe date interesante despre cum s-a desfăşurat întâlnirea, ce s-a întâmplat acolo, dincolo de stenograme şi ceea ce a apărut oficial. Aş face o legătură între cum se termină ultima parte a acestei biografii a fostului ministru al apărării şi ceea ce s-a întâmplat după câteva săptămâni care arată până la urmă destinul foarte dur al istoriei. Deci pe 4 decembrie erau la Moscova cu Gorbaciov şi pe 25 decembrie, după 20 de zile, Ceauşescu era împuşcat. Iar cei care au fost acolo, din delegaţia română, majoritatea au ajuns în închisoare. Cred că istoria şi cărţile acestea sunt cele care ajută la înţelegerea a ceea ce de fapt se întâmplă, dincolo de ecranul televizorului.
■ Da. Este un exemplu perfect despre cum funcţionează prejudecăţile, în special prejudecăţile legate cu dezinformare şi care a fost situaţia atunci. La începutul lui decembrie ’89, a fost creată despre România o imagine de stat agresiv, care a fost nu numai gata, dar şi pregătit să atace şi Ungaria, şi Polonia. Acest lucru a fost crezut în Occident ca şi când ar fi fost real. Nimeni nu a venit să verifice lucrurile aici, informaţiile fiind din surse de altundeva. Despre întâlnirea de la Moscova au fost nişte relatări foarte scurte publicate din partea CIA, dar au fost articole în presa franceză care au povestit ce s-a întâmplat acolo. Diversiunea a fost că România a refuzat să condamne invazia din Cehoslovacia din 1968. Asta a fost povestea. Şi vezi ce s-a întâmplat realmente în întâlnire. Nu numai că România a condamnat invazia, dar a spus că nu a semnat alături de ceilalţi pentru că tot timpul a fost împotrivă. Şi după asta ei au spus ok, noi vom face asta. După aceasta, Ceauşescu a spus că trebuie retrase trupele sovietice din Cehoslovacia. El s-a ridicat şi a spus că după întâlnire delegaţiile române şi cehe vor rămâne să discute. Şi după aceasta Ceauşescu s-a ridicat din nou şi a spus că sovieticii trebuie să-şi retragă trupele din toate ţările blocului sovietic din Europa de est.

■ Este interesant şi cum a fost convocată întâlnirea şi se povesteşte aici în carte cum Ceauşescu a condiţionat deplasarea la Moscova de o întâlnire separată cu ruşii care s-a realizat. A fost o discuţie cu delegaţia, şi una doar ei doi.
■ Da, la acea întâlnire în care Ceauşescu sublinia că Moscova poate juca un rol cu Polonia şi a subliniat: nu pe plan militar, să-i ajute pe ei să nu cedeze. Şi aici e o chestie care a fost jucată. Sunt foarte multe cărţi în care s-a spus că Ceauşescu şi România au fost gata să mobilizeze o intervenţie militară.

■ Aici, Olteanu, care era ministrul Apă-rării în 1981 când s-a presupus că România a cerut, dezminte şi spune exact ce s-a întâmplat la şedinţă.
■ Despre Polonia?

■ Da.
■ Oh, da, de la polonezi, de la unguri, toţi au spus că numai România a blocat lucrurile. Şi mai e ceva interesant. Este o întâlnire şi în 1983 în care România a spus că ei vor să introducă în comunicat faptul că numai polonezii pot rezolva problema poloneză fără intervenţie. Şi polonezii au blocat asta. România a avut interes să nu fie într-o relaţie mult mai mare decât şefii polonezi. Şi după aceasta, vine răzbunarea. E perfectă. România este blamată azi în toată lumea că ar fi vrut ceva pe care de fapt ei l-au vrut. Şi pentru că ei au blocat lucrurile acestea, cum au ajuns...