Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu departe de Cheile Turzii, la graniţa dintre judeţele Alba şi Cluj, satul maghiar Rimetea - cu străzi late, mărginite de case albe, cu o arhitectură impresionantă - îşi deschide larg porţile lucrate cu migală, pentru a fi descoperit. Rimetea arată astăzi ca în fotografiile de epocă, toate casele sunt adevărate monumente, piaţa centrală este o bijuterie arhitecturală rurală... Ca să nu mai vorbim despre localnici, pe care nu poţi să nu-i iubeşti când îi vezi mereu cu zâmbetul pe buze.
Înainte de a se numi Rimetea, satul a purtat alte nume. Trascău i s-a spus imediat după Marea Unire, făcându-se referire la Munţii Trascăului, ce se află în apropiere. În germană, i s-a spus Eisenburg. Iar această denumire aminteşte de rădăcinile austriece (localitatea Eisenwurzen) şi germane ale vechilor locuitori, veniţi aici în 1350, pentru a lucra la minele de fier. Localitatea este însă mult mai bătrână. Încă din timpul romanilor (106-274) zona a fost populată. O dovedesc monezile romane din timpul împăraţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, pe vremea cărora s-au deschis primele exploatări miniere.
Astăzi, satul e considerat un adevărat muzeu, în întregul său. După închiderea minelor de fier din zonă, în secolul al XIX-lea, şi după închiderea fabricilor la care lucrau localnicii, în secolul al XX-lea, întoarcerea la tradiţiile manufacturiere locale şi turismul par să fie noua "mină de aur" a rimetenilor. Din cele 150 de imobile de patrimoniu, peste 50 găzduiesc pensiuni, unde mâncarea se pregăteşte după reţete străvechi, în vase pictate cu modele specifice.
PRIN LUMEA GASTRONOMICĂ
Despre lumea gastronomică a satului se pot povesti multe. Interesant este aici că fiecare gospodină se poate mândri cu "reţetele casei". Sunt câteva preparate tradiţionale care numai la Rimetea se pregătesc într-un fel anume. Un exemplu este cozonacul cu scorţişoară, a cărui reţetă am aflat-o de curând: "Se pregăteşte un aluat de cozonac obişnuit, cu făină, zahăr, lapte, ouă, unt, arome, sare şi drojdie. Se frământă bine, apoi se lasă să dospească aproximativ o oră. Se presară făină pe o faţă de masă curată, se întinde o foaie de aluat subţire, mare cât masa. Se presară zahăr şi scorţişoară măcinată. Se stropeşte cu unt topit. Se împătureşte foaia din două laturi, se presară iar zahăr şi scorţişoară, se stropeşte cu unt şi se împătureşte din celelalte două laturi. Se presară iarăşi zahăr şi scorţişoară, apoi se rulează ca un melc şi se pune într-un vas de lut pregătit cu unsoare. Se mai lasă la dospit şi în vas, se presară zahăr deasupra, după care se pune la copt în cuptorul de pâine timp de două ore".
MÂNCĂRURI SIMPLE, DAR RAFINATE
Radu Anton Roman a fost şi el fascinat de mâncărurile maghiarilor şi ale secuilor. Ne recomandă ciorba de varză acră, "necunoscută în Regat, curentă în Transilvania, ciorba este o imperativă a iernii târzii, când laviţele cu fasole şi sacii cu cartofi şi gulii s-au golit, când se aruncă în lupta grea a supravieţuirii şi ultima unghie afumată". El descrie şi gulaşul secuiesc, "una din cele mai gustoase mâncăruri pe care le cunosc, rafinată şi simplă, chiar dacă e ţărănească".
În cartea sa, reţeta este însoţită şi de câteva date istorice: "După ce au cucerit estul păduros şi glacial al Transilvaniei, pe la 1200, seniorii şi regii unguri l-au dăruit, spre folosinţă şi pază la hotar, triburilor de ţărani războinici ale secuilor. Secuiul l-a călcat pe ungur, spun ei, cu vădit orgoliu, în sensul că neamul rustru secui este cel mai vechi sânge maghiar, ţâşnit direct din stirpea lui Atila - pe când la rădăcina nemeşilor înfumuraţi din oraşele şi cetăţile pustei nu stau decât nişte recent (par)veniţii în Câmpia Panonică, călăreţii unguri. Extrem de independenţi şi de mândri, huno-ungro-finicii secui, după ce i-au asimilat şi gonit (Dumnezeu ştie) pe autohtonii români, şi-au construit un fel de viaţă autarhică, bazată pe gospodăria ţărănească de sub munte, care funcţionează, fără modificări importante, şi azi. Gulaşul şi papricaşul sunt componente de seamă ale acestui ciclu esenţial".
Pentru aceste preparate, scriitorul Radu Anton Roman recomandă Mustoasa de Măderat, un vinuţ de prin Ardeal.
Gulaş secuiesc
● Ingrediente: 1 kg carne de porc, 1 varză acră (sau dulce), 4 linguri de untură, 5 cepe, 500 ml smântână, sare, paprică dulce şi iute, chimen, 200 g slănină afumată
● Preparare: Carnea se taie bucăţi, cât o prună mare. Ceapa se toacă. Se înăbuşă amândouă într-o lingură de untură până se rumenesc puţin, apoi se adaugă puţină apă caldă şi se lasă să molcomească. Varza se spală, se taie fideluţă şi se înăbuşă şi ea în untura rămasă, adăugând puţină apă fierbinte. Când toate s-au muiat, se alătură în cratiţa cea mai mare. Se adaugă smântână, sare, paprică, chimen, apă şi se lasă să dea în clocot câteva minute (sosul mult e merchezul la gulaş - câtă zeamă atâta gros - care e de fapt o ciorbă foarte tocăniţă).
Gulaşul, fără un Furmint sec de la Alba, nu e decât o jumătate de mâncare.
Auriu ca soarele după care jinduiesc secuii înfriguraţi - că doar ţinuturile dintre Braşov, Bistriţa Năsăud şi Târgu Mureş sunt Antarctica României - mirosind a pâine caldă şi a mere văratice, Furmintul de Alba poate fi şi sec, iar când e sec, gustul lui ierbos, fin şi vag amărui te aşază de-a dreapta marii bucurii.
Când e dulce, Furmintul moşeşte alte mari vinuri, cum s-a-ntâmplat în întunericul mileniului vinurilor cu Tokayul şi Grasa de Cotnari.
Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul V
Citește pe Antena3.ro
