Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Academia Caţavencu a criticat mereu puterea. Poate de aceea azi, de pe capul caţavencilor nu se lasă duse instituţiile din portofoliul personal al preşedintelui. Prostia, impostura şi hoţia îi sunt duşmani declaraţi, cele 1.000 de numere bifate de curând fiind sărbătorite ca o victorie împotriva prostiei. Cum tot mai puţini oameni citesc, deşi vânzările de carte au crescut considerabil, Caţavencu va lansa un program pentru regenerarea publicului folosind tehnologii de avangardă, căruia îi va spune "Fenomenul Citeşti".Jurnalul Naţional: Aţi dat deja 1.000 de numere. Şi încă mai puteţi. Care-au fost momentele antologice ale Academiei Caţavencu?
Doru Buşcu: Sunt multe. Cel mai important e, cred, cel al întâlnirii noastre. Oameni ieşiţi din toate colţurile societăţii, cu profesii şi culturi diverse, naivi, revoltaţi, unii un pic scrântiţi. Caţavencu e povestea acestor oameni neliniştiţi, publicată săptămânal. Nu e doar o revistă, e ceva mai mult. Poate o stare de spirit, poate un fenomen social care a creat ecouri şi mentalităţi. Biografia revistei e, în sine, un şir de momente antologice.
La începutul lui '90 făceaţi un umor nebun. Cum e umorul după 1.000 de numere? Mai deştept? Mai antrenat? Mai amar, ca să fie-n ton cu vremurile?
Umorul nu e niciodată "mai". E umor pur şi simplu, atunci când e. Când nu e, nu e. Deşi toată lumea crede altfel, în anii '90 revista nu prea avea umor. Avea mai degrabă un soi de candoare a revoltei. Atunci însă oamenii erau aşa de trişti şi dezobişnuiţi să râdă, încât glumele noastre de amatori păreau comedie în toată regula. Azi da, putem vorbi despre umor. Despre tehnici, despre reţete, despre scheme ale râsului. Azi, revista e mai veselă şi mai matură.
"Cu banii lui Mihai Cârciog, cu o cămăruţă dată de Dinescu la Uniunea Scriitorilor, cu o maşină de scris şi cu spaţiu de tipar la tipografia lui Ion Raţiu, revista şi-a început epopeea trăsnită", spui într-un recent editorial. Cu ce "date" poţi să scoţi pe piaţă în ziua de azi un săptămânal de umor?
În mare măsură, lucrurile stau la fel. E nevoie de oameni talentaţi care ştiu nu numai să-i facă pe alţii să râdă ci, mai important, ştiu să râdă şi ei. Pofta de râs e secretul. Umorul privat, râsul în toate detaliile existenţei. Celelalte, adică banii, piaţa, tipografia, reclamele, sunt secundare.
Citez tot din tine: "Au fost ani frumoşi, ani în care am căutat-o cu lumânarea pe sub nasul unui regim periculos, ne-am răcit cu mătuşile pedeseriste, am mâncat mai rar şi am băut mai des, ani în care am fumat, am scris şi am râs cât pentru două vieţi fiecare". De cine aţi râs mai abitir?
Am râs, în primul rând, de noi, între noi, contra noastră. Societatea în spinarea căreia plasam umorul reproducea, la scară, micul nostru grup. Nu am făcut decât să exportăm la nivel de ţară tipologiile noastre, valorile, conflictele, idealurile şi umorul nostru. Academia Caţavencu a criticat mereu puterea. Nimeni n-a scăpat. Adjectivele şi verbele au fost distribuite aproape uniform. Spun "aproape" fiindcă regimul Iliescu a beneficiat parcă de un oarecare supliment.
Cine v-a pus beţe-n roate sau a încercat s-o facă în toţi anii ăştia?
A fost moda ameninţărilor prin anii '90, dar am luat-o în uşor şi am tratat-o ca pe un reflex al epocii. Apoi, în regimul Năstase ni s-a înscenat un scandal cu spălare de bani care s-a sfârşit cu anchetarea şi, pare-mi-se, condamnarea unui anume Melinescu de la Oficiul Spălării Banilor. Azi, stau pe capul nostru ANAF-ul şi DNA-ul, instituţii din portofoliul personal al preşedintelui. Le tratăm tot ca pe reflexe ale epocii.
Corneliu Coposu a spus: "Caţavencu e cel mai serios ziar din România", iar Iliescu: "Caţavencu să dispară? Nimeni nu poate lua poporului român dreptul de a râde". Basescu ce-a spus?
Cred că a spus: "Pe ei!", dar n-a spus-o în public.
Zi-mi, te rog, o poveste-două despre Caţavencu, dintre cele mai vehiculate, notorii, neaşteptate, spectaculoase.
Prin '92-'93, în cămăruţa de la Uniunea Scriitorilor pe care ne-o dăduse Dinescu a intrat Emil Bedran, ambasadorul de atunci al Libanului. Ivanciuc scrisese un text foarte insinuant despre el, o poveste de amor total nediplomatică, iar omul venise cu o replică şi cu poftă de scandal. Trebuie spus că Ivanciuc - căruia în redacţie i se spunea "Pliantul cu barbă", fiindcă memora cu uşurinţă patologică totul - învăţa pe atunci, printre altele, limba arabă (i-a luat câteva luni).
În încăpere eram doar eu şi secretara, iar ambasadorul mi s-a adresat mie în franceză. După câteva minute, în care eu am şters urmele calomniei, uşa se deschide şi intră Ivanciuc. Eu îl prezint ambasadorului, care face ochii mari şi începe să urle la el. Netulburat, Ivanciuc îi răspunde în arabă. Fără să-şi dea seama, Bedran trece şi el la limba profetului. La un moment dat, realizează, se opreşte şi mă priveşte trăsnit. Ivanciuc turuia înainte. Ajunsese la anul naşterii lui Mahomed. Pe un ton serios, i-am spus ambasadorului: "Mais, ici, on parle tous arabe", iar el, după o clipă de gândire, a izbucnit în râs. După asta am rămas în relaţii cordiale.
Alta: în '94, fostul nostru coleg, Felix Anton Rizea, venea noaptea la ziar şi scria, pe unicul computer al redacţiei, o piesă de teatru. Piesa urma să se joace la Naţional, era gata de repetiţii. Într-o după-amiază, eu şi nu-mai-ştiu-cine căutam nişte documente în arhivă şi am văzut un fişier codificat cu Norton. Bănuiam că e al lui Felix şi, după ce i-am tastat locul şi data naşterii, am reuşit să-l deschidem cu numele nevesti-sii. Documentul conţinea piesa de teatru în forma finală. Am început s-o citim şi în scurtă vreme ne-am dat seama că avem replici mai inspirate. Am decis pe loc să i-o îmbunătăţim. Am făcut-o însă discret, intervenind doar în replicile-cheie, cele care puteau răsturna acţiunea cât ai clipi. Am folosit tot limbajul porno aflat la modă. Am salvat, apoi am închis documentul. La prima repetiţie, actorii s-au prăbuşit de râs. A fost un succes. Piesa nu s-a mai jucat niciodată.
Care sunt duşmanii declaraţi ai Academiei Caţavencu?
Prostia, impostura şi hoţia. Aş adăuga clasa politică şi modelele publice, dar m-aş repeta.
Care i-au fost momentele de strălucire?
Academia Caţavencu a avut multe victorii jurnalistice, multe farse de efect, multe evenimente publice cu haz, dar adevăratele momente de strălucire sunt cele în care cititorii deschid revista şi râd. Cred că asta se petrece în fiecare miercuri. În altă ordine de idei, în 2010, Superbrands a declarat Academia Caţavencu cel mai puternic brand din presa scrisă.
Dar cele de cădere?
Caţavencu n-a avut căderi. Poate derapaje, crize de inspiraţie, manierisme. Căderi nu. A avut în permanenţă autocontrol, instanţe interne, instinct moral. N-ar fi rezistat altfel.
Unde a greşit monumental?
S-a luat în serios foarte rar. Ar fi trebuit s-o facă mai des.
Sărbătoriţi cu 1.000 de numere o victorie împotriva prostiei. S-a deşteptat sau s-a prostit românul în ultimii 20 de ani?
Anumite specii de român se află într-un accentuat proces de prostire, altele rezistă tentaţiei. Cele mai multe s-au retras într-un mod de viaţă individuală greu de clasat, dar încadrabil în genul "legitima apărare". Tinerii nu mai au tipul de cultură generală al generaţiei mele, adulţii sunt absorbiţi de iluziile carierei sau de obsesia zilei de mâine, iar bătrânii au ieşit complet din circuit prin insulta socială directă. Tot mai puţini oameni citesc, deşi vânzările de carte au crescut faţă de anii '90 de 100 de ori. Un public inteligent, cu referinţe culturale decente, care înainte era la vedere azi nu mai e. Cititorii noştri, mai inteligenţi decât ai lor, sunt din ce în ce mai puţini. Ăsta e motivul pentru care Academia Caţavencu va lansa curând un program pentru regenerarea publicului folosind tehnologii de avangardă. Un program de reeducare a tinerilor, căruia o să-i spunem "Fenomenul Citeşti".
Ne va salva umorul şi de data asta?
Umorul are o funcţie terapeutică încorporată, dar nu poate salva pe toată lumea. Poate însă educa, dezinhiba, poate întări spiritul critic şi curajul social. Umorul e premisa salvării, nu salvarea însăşi. Nu ne putem lăsa cu totul în mâinile lui, fiindcă ne putem trezi că râdem ca proştii.
Din ce ştiu, urmează să aibă loc o licitaţie care va hotărî soarta Academiei Caţavencu. Care crezi că-i va fi soarta?
Vorbim peste 1.000 de numere.
