x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Bani şi Afaceri Economie Biografia inflaţiei:De ce vrem 2 la sută şi nu zero la sută

Biografia inflaţiei:De ce vrem 2 la sută şi nu zero la sută

de Adrian Vasilescu    |    30 Aug 2008   •   00:00
Biografia inflaţiei:De ce vrem 2 la sută şi nu zero la sută

Gazele şi electricitatea, care s-au scumpit în iulie, au împins inflaţia în sus. Totuşi, rata pe 12 luni (iulie 2008/ iulie 2007) n-a depăşit 9,04 la sută. Miza noastră e însă cu totul alta: ca inflaţia anuală să nu depăşească media celor mai performante trei ţări din Uniunea Europeană cu mai mult de un punct procentual şi jumătate.

Gazele şi electricitatea, care s-au scumpit în iulie, au împins inflaţia în sus. Totuşi, rata pe 12 luni (iulie 2008/ iulie 2007) n-a depăşit 9,04 la sută. Miza noastră e însă cu totul alta: ca inflaţia anuală să nu depăşească media celor mai performante trei ţări din Uniunea Europeană cu mai mult de un punct procentual şi jumătate.


Aceasta înseamnă, de fapt, nu doar o rată a inflaţiei cu o singură cifră, pe care am obţinut-o de cîţiva ani şi acum ne zbatem s-o menţinem, ci înscrierea mişcării preţurilor pe o traiectorie care la orizontul anilor 2011-2012 să nu depăşească 2 sau 3 la sută.


NE COMPARĂM CU PLANETA ŞI CU NOI ÎNŞINE.. Ne preocupă un lanţ cu sens unic. Fără variabile, fără alternative: dezinflaţia. Obiectivul european al României fiind consolidarea dezinflaţiei; iar aici se poate ajunge numai şi numai cu o combinaţie inteligentă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare.

Noi măsurăm inflaţia atît în spaţiu, cît şi în timp. În spaţiu ne comparăm cu planeta. Şi, mai cu seamă, cu Uniunea Europeană. În timp, ne comparăm cu noi înşine, cu rezultatele noastre din anii care au trecut.

Este important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. Fără să ignorăm starea noastră actuală, raportată la realitatea care a devenit istorie.

Faptul că inflaţia s-a reaprins pe tot globul face şi mai dificil efortul României de a calma preţurile. Pe piaţa noastră internă, racordată în bună parte la pieţele internaţionale, inflaţia se reflectă sub diferite înfăţişări, dar în primul rînd sub forma unei presiuni asupra preţurilor alimentelor şi resurselor energetice. Iar războiul cu inflaţia e mai greu ca oricînd. Pentru că vrem creşteri economice sănătoase. Iar la astfel de creşteri se ajunge de regulă numai în condiţiile stabilizării preţurilor. Mai putem risca?

 
De ce obiectivul nostru este o inflaţie de 2 la sută şi nu tinde spre zero la sută? Pentru că nimeni, în ziua de azi, nu iubeşte inflaţia mare. Dar nici inflaţia de zero la sută nu este dorită. Sau deflaţia: mişcări de preţuri sub zero la sută. Un pic de inflaţie – într-o economie sănătoasă – are efectul unui pahar cu vin bun băut după masă. Acţionează ca întăritor. Din acest motiv, toate ţările dezvoltate cochetează cu “puţină inflaţie”. Profitul nu e scos din preţuri mai mari, ca la noi, ci din costuri mai mici. O inflaţie de 1,5-2 la sută stimulează concurenţa în piaţă fără să îmbolnăvească PIB-ul.

 
NU AVEM NEVOIE DE CORECŢII… DE DRAGUL CORECŢIILOR. Dacă vrem, aşa cum ne-am propus, ca în 2014 să trecem la euro, trebuie să ne fie limpede că aşa ceva nu se va întîmpla pînă cînd România nu se va apropia de media celor mai performante trei ţări din Uniunea Europeană în materie de inflaţie. Obiectiv cu atît mai urgent cu cît populaţia suportă tot mai greu rînjetul hidos al  inflaţiei, chiar dacă de cîţiva ani în această cursă nu se mai aleargă la galop, ci la trap. Milioane de oameni necăjiţi îşi fac deja, pentru viitorul apropiat, socoteli ceva mai optimiste: şi anume, că pentru cumpărăturile lor de zi cu zi ori pentru bunuri de consum de folosinţă îndelungată nu vor mai fi nevoiţi să scoată bani în plus din buzunar sau să apeleze la bancă, fiindcă preţurile s-au umflat.

Două întrebări grele ne stau acum în faţă. Ele sînt legate de bătălia cu inflaţia. Iată-le: 1) Cît de mult vor mai putea fi urcate preţurile administrate, cu deosebire cele la utilităţi, fără ca dezinflaţia să fie grav afectată? 2) Pînă unde ar putea să coboare dezinflaţia fără să descurajeze concurenţa? Răspunsurile la aceste întrebări, dacă vor fi înţelepte, ar putea oferi una dintre cheile pentru edificiul economiei de piaţă funcţionale.

 
Fără îndoială că şi de aici înainte o parte din inflaţie va continua să fie produsă de corecţiile de preţuri. Îndeosebi la căldură şi la lumină. Sigur, unele corecţii de preţuri sînt absolut necesare. Ca să nu ne năpădească iar inflaţia ascunsă. Ceea ce nu înseamnă însă că preţurile trebuie să fie corectate… de dragul corecţiilor. Sau pentru a acoperi munca prost organizată. Şi încă un detaliu: corectarea preţului la energie electrică şi energie termică, bunăoară, are influenţe atît obiective, cît şi Subiective. Un puseu inflaţionist poate fi şi rezultatul unor stări emoţionale produse de scumpirea benzinei. După ce va trece însă valul, cum s-a întîmplat şi în alţi ani, preţurile produselor legate de scumpirea utilităţilor se vor calma.

Dincolo de întrebări ne lovim de o certitudine: multe companii româneşti încă pierd bani mulţi, fiindcă extrapolează risipa, proasta administrare, managementul neperformant. Plus ruptura dintre salarii şi eficienţa muncii.


O ALTERNATIVĂ VIABILĂ NU EXISTĂ. E vară. Pofta de consum creşte. Populaţia cumpără, magazinele fac profit. Preţurile urcă, dar nu foarte mult. Ţinerea în frîu a inflaţiei e scumpă. Dar ar costa şi mai mult reîntoarcerea la creşterea accelerată a preţurilor.

Economia e supraîncălzită. Din cauza creşterii inflaţioniste. Sînt voci care susţin că merită să suportăm o inflaţie mai mare în schimbul unei creşteri mai rapide. Dar noi avem nevoie de o creştere sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Aşa că alternativa nu stă deloc în picioare. Inflaţia nu mai poate avea decît un singur curs: în jos.

Un nivel mai ridicat al PIB-ului, împărţit la numărul de locuitori, înseamnă un grad mai înalt al dezvoltării. Dar mai mult PIB fără restructurare nu aduce nicidecum condiţii de viaţă mai bune.

Necazul este că, în societatea românească, persistă încă un climat inflaţionist. Un climat periculos, dominat de anticipaţii pesimiste, ce împing la exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. Ne sufocă prezicerile aiurea, multe dintre ele nefiind deloc dezinteresate, ce derutează pieţele şi răvăşesc economia. Din această cauză, mai cu seamă au loc deseori mişcări anapoda ale preţurilor. Îndeosebi ale acelor preţuri care au o sensibilitate accentuată la factorii emoţionali. Un exemplu semnificativ: preţul uleiului.

Climatul inflaţionist e întreţinut şi de voci care exprimă o nedumerire: de ce ne preocupă atît de mult inflaţia? Doar în istorie multe ţări au forţat cu succes creşterea PIB-ului în climat inflaţionist. Răspunsul e simplu: pentru că s-au schimbat regulile jocului. Acum, la creşteri economice sănătoase se ajunge numai în condiţiile stabilizării preţurilor. Iată de ce şi FMI, şi Comisia Europeană, şi alte foruri internaţionale spun răspicat: în politica preţurilor prezentul e mai puternic decît istoria. Prezentul a venit cu reguli noi. Pe cele mai multe le regăsim sintetizate în programul pentru euro, aplicabil şi României, care nu admite decît dezinflaţii performante.


De inflaţie ne-am săturat cu toţii. Fiindcă an de an, ori de cîte ori se adunau prea mulţi bani neacoperiţi cu muncă performantă, aşa încît cererea copleşea oferta şi piaţa se deregla, era scos ciocanul cu care i se dădea în cap cererii. Inflaţia. Banii consumatorilor erau aspiraţi pînă se ajungea la un nou echilibru între cerere şi ofertă. Apoi totul era luat de la capăt: alţi bani fără muncă, o cerere şi mai mare în raport cu oferta, din nou inflaţie... De altfel, inflaţia a fost provocată ori de cîte ori exista impresia că piaţa de consum s-ar confrunta cu un surplus monetar. În realitate, nu banii erau în exces, ci penuria de mărfuri şi de servicii făcea să nu poată fi cheltuiţi în întregime nici măcar puţinii bani existenţi în societatea noastră. Evident, consumul nu putea fi decît restrîns.

Acum, lucrurile s-au schimbat esenţial. Consumul creşte exploziv, fiind acoperit îndeosebi cu mărfuri aduse de peste mări şi ţări. Dar tocmai în acest context, cînd cererea de consum creşte fără încetare, piaţa noastră internă are nevoie de tot mai multe produse competitive, care să aducă profit prin performanţă şi nu prin preţuri umflate. Aşa că reformele structurale nu mai pot fi amînate. Acele reforme capabile să schimbe radical configuraţia pieţei noastre de bunuri şi servicii, care să se bazeze mai puţin pe importuri şi mai mult pe mărfuri produse în România, inclusiv – sau în unele sectoare în primul rînd – cu aportul unor investitori străini. Abia atunci românii se vor putea bucura de salarii mai mari, la nivel european, fără ca ele să producă şi inflaţie mai mare.

 

Influenţe

“În societatea românească persistă încă un climat inflaţionist, dominat de anticipaţii pesimiste ce împing la exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. Ne sufocă prezicerile aiurea, multe dintre ele nefiind deloc dezinteresate, ce derutează pieţele şi răvăşesc economia”

×
Subiecte în articol: economic preţurilor sută inflaţia inflatie