„Șervețelul lui Laffer”: ban la ban trage și păduche la păduche

În 1979 a avut loc o revoluție financiară în fruntea căreia s-au aflat doi dintre cei mai puternici lideri ai lumii libere: Margaret Thatcher și Ronald Reagan. Ce-au hotărât ei atunci? Au rupt lanțurile legislative care încătușau marele business și au decretat sec: „De-acum, piețele, nu guvernul, trebuie să decidă ce e mai bine pentru economie!”. Doctrina acestei revoluții miza pe fiscalități scăzute. O amăgire... 

Timp de patruzeci de ani, taxarea fusese văzută ca un lucru necesar, prețul corect plătit de cetățeni de rând și de oameni de business pentru a întreține o societate civilă funcțională. Cu toții contribuiau la construirea drumurilor, a spitalelor, a școlilor. Dar dacă businessul era eliberat de această povară - li s-a explicat celor doi conducători -, cu toții aveam să beneficiem pe termen lung. Fiscalitatea redusă ar fi însemnat, conform acestei revoluții în gândirea economică, productivitate și marje de profit crescute, iar beneficiile de care s-ar fi bucurat mediul de afaceri ar fi ajuns (și) până la cetățenii obișnuiți, prin efectul de trickle down („prelingere”). Capitalismul era pe cale să-și schimbe traiectoria. După patru decenii de acord general asupra necesității taxării, aceasta era percepută acum ca o piatră de moară legată de gâtul marelui business, iar un om avea să ofere dovezile necesare dintr-un condei. Arthur Laffer era un economist din perioada Kennedy, care intrase în dizgrație. El susținuse mereu că fiscalitatea redusă (sau zero) ar genera un „val care va ridica toate bărcile”. În 1980, a luat prânzul împreună cu doi tineri senatori inteligenți care lucrau pentru Reagan: Donald Rumsfeld și Dick Cheney. „Pe la jumătatea prânzului, Laffer a scos un stilou și a început să deseneze o linie curbă pe șervețelul său. Această mâzgălitură a devenit cunoscută în economie drept Curba Laffer”, menționa cercetătorul Jacques Peretti, autor al unor investigații economice pentru BBC și al volumului „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019). Momentul prânzului american în care Laffer a desenat curba pe un banal șervețel avea să schimbe cursul lumii occidentale, iar Curba Laffer a devenit sfântă pentru revoluționarii fiscalității reduse: Giulgiul din Torino al neoliberalismului.

Cercul vicios și cercul virtuos

Desenând acea curbă, Laffer i-a convins pe Rumsfeld și pe Cheney de teoria potrivit căreia creșterea economică pe termen lung poate fi cu atât mai mare cu cât taxele sunt mai mici. „El a afirmat că taxele creau un cerc vicios pentru business, iar reducerea lor avea efectul opus: crea un cerc virtuos, în care creșterea economică și reducerea treptată a taxelor mergeau mână-n mână, în folosul guvernului, al mediului de afaceri și al societății. Toată lumea avea de câștigat”, menționa Jacques Peretti în lucrarea citată anterior. Rumsfeld și Cheney au fost impresionați și au încheiat o înțelegere. Laffer a devenit economistul personal al lui Ronald Reagan, iar doctrina fiscalității reduse, concepută de el, a devenit politică guvernamentală. Paradisurile fiscale nu mai erau un secret dubios, ci un far călăuzitor, care arăta cum puteau fi mânuiți banii în mod inteligent. „Treizeci de ani mai târziu - relata Jacques Peretti -, m-am întâlnit cu Arthur Laffer într-un bar aflat la un bloc distanță de restaurantul unde se văzuse el cu Cheney și Rumsfeld. A sosit râzând cu gura până la urechi, vorbind atât de repede și trecând de la una la alta cu o energie atât de maniacală, încât ar fi putut cu ușurință să fie gazda unui talk-show, dacă nu ar fi fost economist. Înțeleg de ce fuseseră impresionați Rumsfeld și Cheney”. În continuare: „Laffer și-a apărat doctrina economică cu efervescență, iar când l-am întrebat cum a scăpat basma curată după toată această aiureală - grație fiscalității reduse gândite de el, marele business și-a mutat profiturile în offshore, iar producția industrială s-a prăbușit în Statele Unite - a luat foc: Nu! Nu! E foarte greșit! Foarte greșit! Timpul ne-a dat dreptate! Oamenii bogați sunt diferiți de alți oameni. Bogații alcătuiesc singurul grup de pe urma căruia, dacă îi scazi taxele, obții un câștig mai mare. Taxarea bogaților ar duce la sărăcirea societății. Dacă-i taxezi pe bogați și dai banii săracilor, ai să ai tot mai mulți oameni săraci și niciun om bogat. Idealul este întotdeauna să-i faci pe săraci, bogați, nu invers”. 

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Cei mici plătesc, cei mari profită

Fără îndoială, Laffer mai credea în curba lui. Așa cum au crezut și membrii guvernului american la începutul anilor ’80. „Curba a funcționat cu siguranță pentru marele business, doar că nu și pentru restul lumii. La paradisurile fiscale au acces numai companiile care își permit să plătească taxa de intrare, dar nu și startup-urile sau comercianții independenți, iar aceasta înseamnă că paradisurile fiscale deformează piețele, în loc să le ajute să funcționeze normal”, opina, la rândul lui, Jacques Peretti. De ambele părți ale Atlanticului - mai evidenția Peretti -, reinventarea evaziunii fiscale ca inițiativă antreprenorială a însemnat că guvernele au dat undă verde business-ului să ignore regulile pe care noi, ceilalți, le respectăm. Când ministrul de Finanțe conservator Nigel Lawson a fost întrebat, în anii ’80, de ce guvernul său a ținut morțiș să scadă până aproape de zero taxa pe profit, el a spus că astfel marile corporații nu mai au motiv să facă evaziune fiscală. De ce s-ar mai obosi cineva să facă evaziune fiscală, a spus el, dacă oricum nu trebuie să plătească nimic? Nu i-a trecut prin minte că generozitatea guvernamentală poate fi forțată și mai mult. Cum așa? „Am fost programați să credem că fiscalitatea scăzută promovează inițiativa. O promovează, dar când e vorba de afaceri mici, care au nevoie de ajutor ca să decoleze. Când corporațiile globale scormonesc prin toată lumea, căutând cel mai avantajos loc din punct de vedere fiscal unde să se înregistreze, redirecționându-și banii prin numeroase societăți fictive, atunci fiscalitatea scăzută nu are nicio legătură cu inițiativa. Ba chiar distruge spiritul întreprinzător, forțând micile afaceri în curs de dezvoltare să-și asume povara facturii pe care corporațiile o ocolesc”, a explicat Peretti.

Ușa turnantă

Pe la mijlocul anilor ’80, ortodoxia fiscalității scăzute era atât de împământenită, încât ideea creșterii taxelor era văzută ca o demență comunistă. Faptul că guvernele de centru-dreapta german și suedez au menținut taxele ridicate pentru a genera responsabilitate corporativă a fost ignorat în mod convenabil de cei care se străduiau să eticheteze ideea taxării drept o dogmă socialistă, nu una neoliberală. Menținând niveluri rezonabile ale taxei pe profit pentru companii locale ca BMW și Siemens, aceste țări și-au păstrat, totodată, baza industrială. Un lucru pe care Marea Britanie și Statele Unite l-au distrus mutând în offshore taxele, cu tot cu locurile de muncă - specula Jacques Peretti. Industria americană producătoare de mașini s-a prăbușit, transformând tocmai zonele care făcuseră din America principala superputere într-o centură de rugină (Rust belt). În Marea Britanie, aceeași poveste. Angajații din industriile tradiționale au fost considerați „necompetitivi”. În realitate, li se trăsese covorul de sub picioare pentru a fi transferat în offshore. Când Nissan a deschis o fabrică în nord-estul Marii Britanii, muncitorii au devenit brusc „competitivi”, pentru că erau ieftini. Pe măsură ce serviciile financiare au acaparat viitorul, luând locul producției industriale, în Londra a încolțit o industrie creativă imensă în domeniul auditului, deservind colosul evaziunii fiscale printr-o ușă turnantă între Fisc și marile firme de audit.

Sistemul paralel

Dezvăluirile făcute lui Jacques Peretti (într-o anchetă pentru BBC) de către Richard Brooks, un inspector fiscal britanic, au rămas edificatoare în acest sens: „Am văzut cum niște oameni au fost practic retrogradați sau ignorați pentru că își făceau treaba, care consta în colectarea taxelor. Erai în schimb promovat dacă reușeai să cultivi relațiile cu corporațiile și le consiliai cu privire la strategiile avantajoase din punct de vedere fiscal”. Brooks era convins că atunci, la mijlocul anilor ’80, apăruse în cadrul Departamentului de Administrare Fiscală un sistem dualist. Pe teren, inspectorii fiscali suprasolicitați depuneau toate eforturile să vâneze evazioniștii. Dar deasupra acestor inspectori extenuați, care se ocupau direct de evaziune, exista un mic grup de funcționari superiori care luau prânzul și socializau cu marile firme de audit, care reprezentau companii precum Google sau Facebook. Brooks mai credea că acest eșalon superior al Serviciului de taxe și impozite era compromis. Acești inspectori de top „stăteau drepți” chiar în fața companiilor pe care ar fi trebuit să le investigheze. Ei erau mai dornici să impresioneze decât să investigheze. Firesc, pentru că se gândeau deja la următorul lor loc de muncă, unul mai sigur și mai bine remunerat. 

Poftiți, stabiliți-vă singuri impozitele!

Îngăduința față de aceste mari companii - concluziona Peretti - însemna scăderea veniturilor fiscale, iar această scădere nu putea fi compensată decât prin pedepsirea severă a întreprinderilor mici și mijlocii. Ținte ușoare, care plătesc rapid când primesc plicul cu facturi. Ușa turnantă dintre inspectorii fiscali ai guvernului și firmele de audit însemna că regulile referitoare la taxare erau scrise acum de niște oameni care peste șase luni urmau să lucreze pentru o companie de audit, supraveghind contul gras al vreunei corporații și oferindu-i consiliere asupra modului în care să ocolească regulile pe care ei înșiși le scriseseră. Când s-a înființat Autoritatea Monetară din Insulele Cayman (în 1997), ca să supravegheze delictele și să investigheze comportamentul infracțional al auditorilor și al avocaților, nu Administrația Centrală din Whitehall a stabilit limitele puterii acesteia, nici Banca Angliei, ci Maples and Calder, cea mai mare firmă de consultanță juridică din Insulele Cayman. Angajații ei au scris regulile referitoare la propria supraveghere. Mai e de mirare că potentații clienți ai insulelor - Google, Facebook, Starbucks sau Amazon - sunt rugați să decidă singuri ce taxe să plătească? 

„Fiscalitatea redusă sau zero generează un val care poate ridica toate bărcile”, Arthur Laffer, economist

Am fost programați să credem că fiscalitatea scăzută promovează inițiativa. O promovează, dar când e vorba de afaceri mici, nu când în schemă sunt prinse corporații-mamut

Pe la mijlocul anilor ’80, ortodoxia fiscalității scăzute era atât de împământenită, încât ideea creșterii taxelor era văzută ca o demență comunistă

„Dacă-i taxezi pe bogați și dai banii săracilor, ai să ai tot mai mulți oameni săraci și niciun om bogat”, Arthur Laffer, economist