Fanus Neagu ar fi implinit astazi 80 de ani. Probabil ca isi daduse seama ca, oricat ar fi de "mesteri", oamenii nu pot patrunde in toate cotloanele mintii si ale sufletului sau. De aceea, ori razand, ori serios, ori sarcastic, Fanus Neagu si-a facut, pictate in cuvinte si in fraze arzande sau blande ca ploaia de vara, "autoportrete". Ele ne vor ajuta sa-l cunoastem, sa-l recunoastem si sa nu-l mai uitam.
In "Cartea cu prieteni": "Rezemat in gardul fruntii/ Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un razor de astri. Spun asta fiindca nu pot trai singur. Iata si potretul celui care ma insoteste in toate clipele. E inalt, masiv, blond (astazi carunt, indestul de carunt), capcaun la vorba si la bautura, varat pana la gat in Balcani si plutind pe Dunare intr-un docar pe jumatate inecat, pe jumatate facut tandari, catre marea pe care o tine in Dumnezeu ca un hoinar ce-si primeneste sufletul numai in iarba, in tavalitura de cai, in vedenii capii ce-l insotesc si-l latra...
Ehe, ce ureche de aur pe tampla magarului si ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se inalta un oras din solzi de aer albastru, imperecheati cu solzi de aer de sidef. Scrie blestemandu-se, iubeste uitandu-se peste umar la nevestele altora, umbla dupa o printesa de roua, e hain cu el si nu va gasi niciodata cuvintele care sa-l sature. Daca n-ar fi atat de mult ar fi un pui de lele, dar asa e numai un netrebnic, un reazema gardul fruntii, un indoit pe inelul ce si-l pun nalucile pe deget in seara cand se logodesc cu poetii. Deselat de atatea cantece care nu izbutesc sa-i iasa din gura e totdeauna ca un brad inapoi si ca o floare-n urma. Iar cand nu-si mai poate rabda oasele faramate pe masa si haita viselor care-l duc pana in pragul nebuniei, trece Dunarea, in Dobrogea, pe un drum subtire, se clatina prin buruieni si pandeste o zi cand incepe sa bata vantul din rupturile Orientului.
E intreg, om liber si cu sufletul despicat pentru toate incercarile atunci cand ajunge langa o moara de vant – numai vreo cinci mai sunt in toata Dobrogea – si din raspantiile tulburi ale lumii de maracini si de presimtiri rascolitoare se ridica in doua aripi potopul dropiilor de nisip. Ceasuri in sir suna prin cotoarele graului pulberi asfintite, herghelii din care n-au mai ramas decat izvoarele fugii, ganduri care n-au ajuns sa fie fapta si nu vor muri pentru ca n-au avut viata. Atunci e salcam sau cumpana de fantana care bea sufletul campiei, ticalosul.(...)"
Tarziu se trezeste intr-un lan de floarea-soarelui si cade fericit intr-un razor de insomnii, intr-un razor de astri, si asculta cu inima ceea ce scria Nichita Stanescu despre el, cu atatia ani in urma:
"Oratie de nunta a prietenilor
Voi, derbedeilor, sensibili si aurii
precum polenul de pe aripe de fluturi in zigzag
un orizont din trupul meu imi fac
tragand sageata unui punct pe i.
Ursula cesta bland si calm si bleg, Fanus,
e apucat de nimeni ca de doruri; –
da cu sarutul numai doar in zboruri
iar iernii lumii e invartecus.
De zimbrul asta mult zambesc cu zambre
lasandu-l mult pupat, mult sarutat
cand simt cum pasarea imi tine loc de tample
si sambure mi-e creierul pentr-o coroana de-mparat.
Il las pe tont sa stea pe tron
cum las sarutul meu pe alta gura, –
cel mai sarac si ce mai domn, –
din ochi imi curge pe figura, –
lacrima sarata pentru altadata."
Sau "Potretul«dracului» care i-a fost repartizat". "Ar arata cam asa: foarte ciolanos; cu niste copite d-alea de cal de regiment. Sa plesneasca pe ruman, sa-i sara baiatului nasturii. Bataios. Cu coarne de bivol pus pe fapte mari. Cam netrebnic. Deschizand intotdeauna usa cu umarul, nu cu mana. Sau cu genunchiul. Dand din coate cand trece pe langa tipi simandicosi, dar dand din coate in asa fel incat sa le rupa nasul. Fumand mult si aruncand fumul in nasul lumii. Mergand spre carciuma la brat cu dracul lui Nichita si cu dracul lui Tomozei. Foarte amic cu stewardesele, plimbandu-se pe langa aeroport. Din cand in cand, coborand spre Rucar si ajungand pana la Brasov.
Mai mult n-ar urca, pentru ca e o cheltuiala mare sa urci pe munti, iar in oras e racoare. Ar mirosi foarte mult a crama. I-ar placea sa se culce toamna pe frunze si nu ar intra in oras decat cu palaria trasa pe ochi si foarte rar, numai pe ploaie. Ar sta foarte mult pe Dunare, creanga. Un tip necuviincios prin insasi existenta lui." (intr-un interviu dat lui Florin Murgu). (Fragmente din cronologia care apre in volumul Fanus Neagu – Frumosii nebuni ai marilor orase, aparut in seria BPT, Jurnalul National).
Fanus Neagu s-a nascut pe 5 aprilie 1932, in Gradistea-de-Sus, judetul Braila, si a fost povestitor, memorialist, nuvelist, romancier si dramaturg. A murit la 24 mai 2011. (Carmen Anghel)