Acum 100 de ani. "Săptămâna Caragiale"

Intr-un gest frumos, deschizandu-si anul acesta portile, Teatrul National isi inchina intaia saptamana scriitorului-maestru care i-a dat partea cea mai compacta a operei sale. Este acesta un mijloc de comemorare demn – la care publicul este invitat – a aceluia caruia ani intregi nu i-a atipit o clipa mintea si despre care ni s-a vestit asa, deodata, ca a muri. Si eu sunt incredintat ca publicul raspunde acestei pioase si selective invitari, asa cum se cuvine fata de singura figura care se contureaza in chip definit si a carei urma luminoasa va fi de folos calauzitor inca multor din cei ce vor sa insemne ceva in literatura dramatica.

Nervul de viata al Teatrului National
Cu toate ca eu cred ca nu in teatrul sau rezida partea cea mai geniala a operei lui Caragiale, nu pot tagdui totusi ca acest teatru a reprezentat la un moment dat nervul de viata al Teatrului National, si cine-si aduce aminte de stralucita seara a primei reprezentatii a "Napastei", de acea seara in care sala Teatrului adunase in cuprinsul ei toata inteligenta, toata aristocratia cugetarii romanesti, nu poate tagadui teatrului lui Caragiale meritul de a fi intretinut – la rastimpuri lungi, e adevarat, ideea de teatru romanesc.

Pe scena, cu darurile si defectele noastre
Oricat teatrul lui Alecsandri, bogat in rime sonore si falduri de purpura imperiala, ca si teatrul de anecdotica istorica al lui Hajdeu si Urechia, ca si teatrul cu apucaturi antice al lui Dabija, a afirmat necontenit, vreme de douazeci de ani, ca literatura dramatica nationala exista, fapt cert este ca numai atunci cand ne-am vazut pe scena cu darurile si defectele noastre specific romanesti, cand am vazut in viata de dincolo de rampa, in locul geloziei lui Cezar August, intrigariile ducelui d’Alba, spasmelor amnoroase ale Astarbei – jelania lui Nae Ipingescu, torturile lui Dumitrache Titirca-inima-rea si nonsalantele Coanei Veta, am simtit ca traim si vedem teatru romanesc.

Atunci. Dar astazi?
Drama psihologica – foarte rareori – incearca sa desfiruiasca suflete si, de cele mai multe ori, nervi intaratati. Si intr-un caz, si intr-altul, treaba obositoare si pentru cel ce face, si pentru cel ce indura, asa ca ne intoarcem la comedie. Alta decat cea a lui Caragiale nu e. Si savuram, ca-n alte vremuri, si pe "Conu Leonida fata cu reactiunea", si "Noaptea furtunoasa", si tot ce-a facut deliciul copilariei noastre, dupa cum face azi pe al varstei noastre mature. Eu astfel il vad pe Caragiale al teatrului nostru, acel Caragiale aplaudat acum in fiece seara la Teatrul National, pe acel Caragiale care tine – cu chirie, probabil – o bolnita in cripta nu stiu carei biserici catolice de pe langa Berlin, asteptand sa fie chemat sa asiste la funeraliile lui nationale ce se vor face "cand va ingadui momentul politic" unuia care n-a facut toata viata decat sa batjocoreasca tot ce e fast, tot ce se comite pentru "gura-casca" (...). (Alecsandrescu-Dorna)
Din "Universul", 17 septembrie 1912; texte selectate de Tudor Cires