Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Ca să fii creator de miracole, trebuie să crezi în miracole”. Crede în dragostea care va mântui lumea
Academicianul Nicolae Dabija, scriitor şi istoric literar, împlineşte astăzi 66 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”
“Oamenii de afaceri de pe ambele maluri de Prut au o urare un pic cinică: «Să avem sănătate şi bani, pe celelalte le cumpărăm cumva». Cineva însă i-a redactat: «La acestea trebuie adăugat norocul», pentru că, a argumentat el, cei de pe nava «Titanic» au avut sănătate şi bani, nu şi noroc. Norocul, cred, m-a însoţit pretutindeni. Şi el s-a numit muncă, perseverenţă, cultivare a harului. Fără de acestea, talentul, singur, n-ar fi reuşit.
Eram copil când, aflându-mă pe o câmpie de lângă sat, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea mea. Am ridicat ochii spre cer. Dar el era pustiu. Nu am văzut nicio pasăre. Am cules-o de jos. Şi am crezut că e o pană de înger. Părinţii mei îmi spuseseră odată, când ne citeau din Eminescu şi Alecsandri, că poeţii scriu cu pene de înger. Aveam pe atunci 12 ani. M-am dus acasă şi am introdus în cotorul penei o mină de creion şi cu ea am scris prima poezie. Chiar dacă ulterior am descoperit că «pana de înger» era una de gaiţă, acea credinţă mi-a adus noroc şi m-am convins de un lucru: ca să fii creator de miracole, trebuie să crezi în miracole.
Se ştie că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Iar în cărţile sfinte Cel de Sus este descris ca având aripi. Dacă Atotcreatorul l-ar fi făcut pe om fără aripi, textul scripturii ar fi inserat precizarea că Dumnezeu l-a făcut pe om doar parţial după chipul şi asemănarea Sa. Dacă oamenii dintâi au avut aripi, de ce, cum, când le-au pierdut? Poezia vine să-i amintească omului de perioada lui zburătoare şi să-l facă să creadă că aripile pierdute le poate recupera prin Cuvânt, materia cu ajutorul căreia Cel de Sus a făcut lumea. Fără de această nebunie divină – Poezia – lumea, am impresia, şi-ar fi ieşit de mult din minţi.
Ce noroc pe generaţia noastră au fost cărţile. În copilărie, când maturii plecau la muncile câmpului, unii copii rămâneau în grija bunicilor, alţii – în cea a uliţelor satului. Iar mama mă lăsa întotdeauna în grija unei cărţi. Când venea de la câmp, ea lua cartea în mână, o deschidea la pagina îndoită şi, nu ştiu cum se făcea, dar cartea îi povestea tot ce am făcut în acea zi. Pe urmă mi-am dat seama că, luându-se după numărul de file citite, mama mă mângâia pe creştet sau mă certa cu blândeţe. Atunci am observat: cu cărţile bune deveneam şi eu mai bun, demn de laudele mamei, iar cu cele neinteresante, deveneam şi eu «uşernic», o lăsam uitată pe prag, fiind cu alţi copii prin livezi, prin pădure, pe la iazuri. De multe ori am sentimentul că nu eu am fost cel care le-a citit, ci – mai degrabă – ele m-au citit pe mine.
Acele cărţi, care m-au îngrijit ca pe copilul lor, m-au iubit. Acum încerc să le răspund la dragostea lor de atunci cu dragostea mea de azi. Lor şi semenilor mei. Se ştie, atunci când iubeşte, omul e gata să-i ierte celui drag şi crimele. Când nu-l mai iubeşte, nu-i poate ierta nici binele pe care celălalt i l-a făcut. Cred în dragostea care va mântui lumea.”
