Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Adriana Săftoiu împlineşte mâine 43 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".
"Cum trăiesc în ultima vreme? Cu îngândurare. Cu îngrijorare. Cu spaimă în mijlocul unei lumi agitate, a unei lumi ca un urlet continuu. Am obosit de cei care le ştiu pe toate, care nu mai au nevoie de argument ca să clădească adevăruri. Plec în colegiu, încerc să fac ce pot pentru oamenii de acolo. Ei, prietenii mei, familia mea, cărţile sunt «cazemata» în care trăiesc în ultima vreme, sunt punctele mele de reper.
Departe, în urmă, se mai vede omul care voia să schimbe lumea. Acum - un fel de înţelepciune resemnată. În viitor - razele speranţei că fiul meu va trăi într-o ţară... normal. Nu pot să mă păcălesc şi să spun că mă simt ca la 20 de ani. Îmi amintesc însă, cu umor acum, ca la 20 de ani, vârsta de 40 de ani mi se părea ceva înfricoşător, un fel de capăt de lume. Aflu însă în fiecare zi că nu e deloc un capăt de lume, că are o frumuseţe a ei, că ridurile au şi ele farmecul lor cât timp ştii să te împaci cu ele. Şi apoi, a fi mamă n-are nici o umbră de cochetărie. E tulburător să îmbătrânesc lângă fiul meu care creşte... Aş avea curajul să spun că vârsta de 40 de ani e chiar un test provocator pentru o femeie peste care încă mai trece umbra adolescenţei, dar care trebuie să se aşeze în jilţul înţelepciunii. Pretenţiile celor din jur cresc, greşelile sunt mult mai greu de ascuns.
Mi-e foarte greu să mă imaginez trăind în altă parte. Ca mulţi din generaţia mea, după 1990 am avut oferte de a lucra, de a mă stabili în altă ţară. Nu pot formula argumente pro sau contra. În fond, nici nu cred că am fost în situaţia de a opta, pentru că nu am simţit niciodată că pot să trăiesc în afara spaţiului în care am crescut şi m-am format. Le-am privit ca pe nişte «ispitiri» şi atât. Sunt momente când îmi spun că poate era mai bine, nu pentru mine, ci pentru copilul meu. Am uneori senzaţia că aş fi putut să îi ofer un cadru mult mai «civilizat», dar sunt atât de scurte momentele de ezitare şi atât de lungi perioadele în care nu regret că sunt aici şi că încerc să îl educ aşa cum cred eu că va arăta România lui: o ţară educată.
Aş fi bucuroasă dacă aş contribui la schimbarea mentalităţii. De la cum ne salutăm, comunicăm, convieţuim până la cum ne comportăm noi, cei care vremelnic ocupăm funcţii publice. Punctual, dacă reuşesc să contribui la schimbarea sistemului educaţional, voi spune că pentru un mandat am reuşit să fac ceva şi nu mi-am câştigat doar pe vorbe şi promisiuni electorale încrederea oamenilor care m-au votat.
Sunt o grămadă de lucruri care suportă îmbunătăţiri, dar cât timp fiul meu îmi spune că sunt «cea mai răbdătoare şi adorabilă mamă» îmi suport mai uşor minusurile. Trebuie să recunosc că proiectul cel mai important al vieţii mele e relaţia cu copilul meu. Ştiu că sunt o mamă pisăloagă şi pretenţioasă. Glumesc. Faptul că citesc alături de copilul meu, că pentru el lectura e o plăcere, nu o obligaţie, că îi suport ironiile şi că spune «sărut mâna şi mulţumesc pentru masă» sunt motive care mă fac să fiu optimistă în ceea ce priveşte generaţia lui.
De fiecare dată am o singură dorinţă când mi se aduce tortul şi trebuie să suflu în lumânări: să fim sănătoşi. Apoi îmi amintesc de ceea ce îmi spunea bunica: Roagă-te la Dumnezeu drăguţul să fie bun cu noi, nu corect. Căci doar El ne poate judeca cu îngăduinţă şi bunătate şi pentru asta bucură-te şi nu-i îngreuna pe cei de alături cu gândurile tale. Lumina răzbate întunericul!..."
