Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Interpretă imbatabilă a răsfăţului ingenuu, a cochetăriei căreia până la urmă i se iartă şi micile intenţii inocente, a deselor clipiri de gene, Aimée Iacobescu are o vibraţie naturală aparte. Are nu numai talent, dar şi o desăvârşită încredere, care a ajutat-o să depăşească multe momente grele. Este una dintre marile doamne ale teatrului românesc şi a rămas în inimile iubitorilor de film cu rolul Domniţei Ralu, din pelicula lui Dinu Cocea. Actriţa Aimée Iacobescu îşi aniversează astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".
"Naturaleţea, cheia fiecărui rol"
De pe peretele camerei unde adormeam în copilărie la bunici mă privea un înger. Eu aşa credeam la doar 6 ani. Apoi, pe la vreo 14 i-am aflat numele, căci o vedeam în filmele cu haiduci de la televizor: Aimée Iacobescu. Mă fascina numele, privirea, frumuseţea, totul. I-am urmărit cariera, filmele "Osânda", "Dumbrava minunată", "Ultima noapte de dragoste", "Cu mâinile curate", "Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă", "Zestrea domniţei Ralu", "Detectiv fără voie", dar şi piesele de teatru "Aşteptând la Arlechin", "Cafeneaua cea mică", "Cinci femei de tranziţie", "Richard III", de Shakespeare, "Orfeu în Infern", dar mărturisesc că am fost cu adevărat impresionată de rolul din "Menajeria de sticlă" a lui Tennessee Williams.
Deşi a trecut prin nenumărate experienţe nefericite, Aimée Iacobescu nu a privit niciodată înapoi cu mânie. "Numai apropiaţii şi familia ştiu că eu şi fratele meu ne-am născut de fapt la 23 iunie. Am un frate geamăn, locuieşte la Paris, e departe din păcate. Momentul debutului meu e incredibil, nu-l voi uita niciodată. A fost foarte devreme, la 16 ani eram deja pe scena Naţionalului. Am terminat ca şefă de promoţie la Institut şi am fost angajată direct la Teatrul Naţional datorită acestui fapt.
Cred că m-am născut pentru actorie. Pe partea profesională mă consider norocoasă pentru că întotdeauna am avut publicul lângă mine. Nu am să renunţ niciodată la Naţional, acolo am început şi tot acolo vreau să mor. Poate unicul lucru care te consolează ca actor în România este modul în care te privesc oamenii pe stradă. Mă doare că teatrul şi-a pierdut magia. Când am intrat în teatru, am cunoscut marile nume ale Naţionalului, din păcate aceste nume au dispărut după '90. Când intrai în teatru, uitai tot. Teatrul era foarte iubit şi se conştientiza acest lucru. În ceea ce mă priveşte, mi-am iubit toate rolurile şi am încercat să fiu cât se poate de sinceră, pentru că sinceritatea, naturaleţea reprezintă cheia fiecărui rol. Sigur că am fost nemulţumită când m-am văzut jucând aproape acelaşi gen de rol, dar mi-am zis că trebuie să găsesc mijloace să nu semăn cu cea de dinainte, ca de fiecare dată spectatorul, văzându-mă, să nu se plictisească. Am căpătat maturitatea, experienţa şi energia care ar fi fost păcat să se piardă în aşteptări inutile. Dacă în teatru convenţia este acceptată de spectator, la film el se aşteaptă să vadă viaţă netrucată".
Cariera i-a fost încununată cu "Meritul cultural în grad de comandor" şi este societar de onoare al TNB.
