Jumătatea vieţii...
"Jumătatea vieţii la 42 de ani? La 39 de ani, Eminescu murea cu opera inegalabilă, terminată şi lăsată nouă, aşa cum încă nu o putem cuprinde nici azi. La 21 de ani, Labiş scrisese cele două cărţi pe care nimeni nu i le mai poate scoate din cultura română. Aşa că deja, la 42 de ani, nu e chiar jumătatea vieţii. Sigur că, de exemplu, la 42 de ani, Arghezi mai avea vreo cinci ani până să debuteze cu un volum de versuri, iar tatăl lui Da Vinci mai avea de aşteptat 18 ani până să-l facă pe fiul său genial... O casă am construit, copii am făcut, pomi am sădit, fără număr. Aşa că mă uit înapoi fără mânie, uneori cu mândrie, alteori cu ceva ciudă... În urmă, mai văd nişte mii de întâlniri cu oamenii, care contează cel mai mult, fie la Cenaclul Flacăra, fie în concertele cu trupa Totuşi. Văd cărţile, desenele, fotografiile, interviurile şi articolele publicate şi, nu în cele din urmă, văd urmaşii mei. Mai văd cele câteva zeci de ţări în care am ajuns, văd familia care mi-a rămas, văd amintirile cu oameni dragi sau cu inamici. De toate acestea sunt, în mare măsură, mândru. De aici înainte, văd, cu iresponsabilitatea celui care nu vrea să accepte maturizarea, că abia trebuie să mă apuc de treabă, deşi, de mic, am tot fost pus la treabă. Pentru mine, cel de azi, cel mai mult contează aceleaşi lucruri esenţiale care au contat mereu: să iubesc, să cânt, să scriu, să am alături – nu ca o cuşcă – familia, să văd, să umblu prin lume, să vorbesc, să nu sufăr prea mult, să citesc şi să ascult ce îmi place şi nu ce cred alţii că trebuie. Văd că vreau să nu trec neobservat. Totuşi, mă interesează din ce în ce mai puţin să nu-i deranjez pe alţii şi acest soi de egoism cred că e o virtute a celui care urăşte ipocrizia şi iubeşte viaţa reală, după ce a înţeles că nu-i poate mulţumi pe toţi şi că nu merită să îşi cedeze viaţa oamenilor sau ţintelor care încearcă să acapareze destine, spre binele lor, nu spre binele meu sau al tuturor. Sunt mult diferit de dumneavoastră? Cred că nu!"
Citește pe Antena3.ro