Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îşi consideră viaţa interesantă. “O poţi povesti cum vrei, poate fi tragică, poate fi spectaculoasă… Dar nu aş schimba nimic din ce am trăit, nici din război, nici din comunism, nici din fugă, nici din bărbaţii pe care i-am iubit… deşi unii dintre ei meritau palme câteodată… A fost şi greu când nu ştiam ce voi mânca a doua zi la Paris şi puteam să mor sub Sena… Dar am avut principii, să nu fac ceea ce o poetă nu poate să facă, de exemplu, muncă fizică. Aveam prejudecata românească a muncii fizice. Sunt poetă, pot să mor ca o poetă…”, spunea sărbătorita noastră într-un interviu. Scriitoare remarcabilă, fiinţă plină de umor, Aurora Cornu îşi sărbătoreşte joi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Noi toţi, scriitorii, facem pământul pe care vor creşte câteva ciuperci”
“Sunt la New York, unde scriu pentru că am mai puţini prieteni aici, au murit foarte mulţi. Nu fac decât să scriu, să citesc, să fac gimnastică. Am veşti de mănăstirea mea, de la Cornu, care are 22 de călugăriţe acum şi două lacuri”, îşi începe poeta “confesiunea”.
Provocând-o să-şi amintească despre cum s-a produs apropierea de poezie... “Când avem vreo 9 ani, eram la Cornu, am citit poeziile unui domn pe care îl chema Niculescu, de care nu a auzit nimeni în afară de mine, poeziile se numeau «Lacrimi de mărgăritar». Am citit, am văzut că rimează şi mi-a plăcut aşa de mult, încât am zis că asta e meseria mea. Aşa că, şi un poet necunoscut poate să aibă o mare influenţă în viaţa unui alt poet şi sunt foarte fericită că pot să-l citesc pe domnul Niculescu. Nu ştiu cine a fost, nu ştiu ce a fost, probabil că e mort de mult, dar el m-a adus la poezie.”
I-ar plăcea ca noua sa carte, care se va numi, probabil, “Bilocaţie”, o carte ocultă, după un film pe care l-a făcut la Londra, cu acelaşi nume, “Bilocation”, să ajungă la oameni şi să fie interesantă. Mărturiseşte că nu are nici un regret, este fericită că s-a născut în România şi că a cunoscut ce a cunoscut. “Eu nu m-am ocupat de cariera mea până acum, am luat, pur şi simplu, ce mi s-a dat, şi mi s-a dat modest pentru cât m-am chinuit să scriu cărţi pentru viitorime. Noi, scriitorii care am ales să plecăm din România, dar nu numai noi, şi cei care au rămas, am fost ţinuţi cu capul sus de Ionescu, Eliade, Cioran şi de alţi câţiva scriitori care s-au ocupat de literatură. Importanţa scriitorilor e foarte mare, cu condiţia să treci peste nivelul celor 300 de mii de scriitori din America şi vreo sută de mii din Franţa. România trăieşte pe câteva nume formidabile. Sunt una dintre cele trei milioane de scriitori din lume şi faptul că am colegi, care cred că au ajuns undeva, se înşală. Cu toţii facem pământul pe care vor creşte câteva ciuperci. Nu consider că am ajuns nicăieri, am făcut o groază de lucruri şi am avut norocul să fiu pe valul crescând, când îmi scria Marin Preda şi am găsit Moromeţii în sertarul lui, când Rohmer m-a ales pentru rolul principal din filmul «Genunchiul Clarei», am avut norocul că m-a luat valul pe sus, ca să zic aşa. După cum vedeţi, sunt destul de modestă pentru megalomania pe care o aveam la ţară, de când m-am născut. Acum am devenit modestă. Dacă aş fi la nivelul megalomaniei mele de atunci, megalomanie de ţară, o megalomanie mult mai periculoasă decât cea de oraş, aş vrea să scriu «Coliva lui Moş Toma», care a făcut războiul de secesiune, în America.”
Am întrebat-o ce scene din viaţa sa, din orice felie a ei, le-ar retrăi oricând. “Am văzut un film japonez, care se petrecea pe lumea cealaltă. Fiecare muribund trebuia să aleagă o scenă din viaţa asta pe care o ducea cu el pe lumea cealaltă. M-am gândit şi eu la asta şi am găsit o chestie foarte interesantă: eu, sub nuc, pupătură, citind, la Cornu. Dacă merită să umbli prin lume aşa, ca năucul, şi să suporţi de toate, ca de fapt scena pe care aş lua-o pe lumea cealaltă ar fi asta, vă las să judecaţi...”
Citește pe Antena3.ro
