Astăzi e ziua ta, Bogdan Teodorescu

Se declară un om norocos. “Vin dintr-o familie de intelectuali care m-au iubit şi mă iubesc încă şi am avut parte de-a lungul întregii mele vieţi de adult de femei spectaculoase pe care le-am iubit şi care mi-au întors iubirea. Am prieteni vechi şi stabili, de mai bine de 22 de ani fac meseria care îmi place, scriu cărţi, călătoresc şi am şansa să mă bucur de toate frumuseţile pe care această lume le poate oferi.” Jurnalist, scriitor, analist politic, profesor în cadrul SNSPA, Bogdan Teodorescu împlineşte astăzi 50 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Cel mai important este să reuşeşti să te bucuri de lucrurile frumoase care-ţi vin în cale”
“Niciodată nu am pus foarte mare preţ pe zilele festive. Le-am serbat, m-am bucurat de cadouri şi de urări, dar nu le-am perceput ca fiind ceva extrem de important. Deci, în preajma momentului aniversar, nu fac nimic în plus faţă de alte momente ale vieţii mele. Dacă mă întrebaţi cum trăiesc aceste vremuri e un pic altceva. Fără să fiu ipocrit, trebuie să-mi recunosc îngijorarea faţă de escaladările de violenţă din lume, faţă de o creştere anormală a intoleranţei, faţă de un anumit tip de nevroză care se întinde tot mai mult peste ceea ce noi numeam civilizaţie. Sunt tot mai multe locuri în care nu este bine să mergi fiindcă eşti european, pare că încep să apară locuri în care nu e bine să mergi fiindcă eşti român. Şi deşi fenomenul nu este de masă, există o senzaţie de pericol care răzbate din fluxul de ştiri pe care-l înghiţim zilnic. Ca un soi de beculeţ de alarmă care încă nu se aprinde pe tabloul principal, dar deja pâlpâie undeva mai nebăgat în seamă. Se folosesc sintagme vechi care au făcut epocă acum nişte decenii, se vorbeşte cu ură de popoare întregi, se instigă, se insultă şi, din când în când, se mai trece şi la fapte. Şi după ce se trece la fapte, se numără morţii. Nu sunt gânduri care rimează cu o aniversare, dar asta e...

Am început să scriu de prin clasa a treia. Eram foarte bun la compuneri, la limba română şi la istorie. Tata, pofesor de română, a stat pe capul meu până am început să citesc ce trebuie şi cât trebuie şi tot el mi-a corectat primele încercări. Apoi am mai avut şansa unor oameni din lumea literară care mi-au spus ce trebuia la momentul potrivit şi gata. Jurnalist am devenit după Revoluţie, deşi am scris sporadic şi înainte în presa studenţească din Bucureşti. Să fii jurnalist (şi când făceam eu presă acum ceva ani, dar şi acum) înseamnă să ai foarte mult curaj. Nu doar pentru a duce la bun sfârşit anumite subiecte complicate care deranjează persoane anume, ci mai ales pentru a putea rezista părerii majorităţii care nu este obligatoriu corectă. Să ai curajul să scrii ce crezi nu ce trebuie, să ai curajul să scrii ce vrei tu nu ce ţi se trimite în plic, să ai curajul să-ţi rişti propria siguranţă pentru a apăra siguranţa altora. Să fii profesor înseamnă să lupţi cu blazarea şi cu lipsa de susţinere şi cu salariile proaste şi cu tentaţia mediocrităţii, înseamnă să înveţi mereu ca să-i poţi învăţa şi pe ceilalţi, înseamnă să-ţi placă foarte mult nu neapărat predatul, ci materia pe care o predai astfel încât interesul tău să meargă spre student şi să devină interesul lui. Eu nu cred în teza generaţiilor mai slabe. De fapt, nu cred în niciun fel de generalizare. Dar în cei 17 ani de catedră am văzut mulţi, foarte mulţi studenţi care pot fi atraşi spre studiu, lectură şi analiză. Dacă tu eşti plictisit de materia pe care le-o predai, e posibil să devină şi ei plictisiţi. Dacă eşti entuziast şi vorbeşti cu pasiune atunci şi reacţia lor e diferită. Iar scriitor în România de azi înseamnă să faci faţă foarte multor prejudecăţi. Să fii judecat nu după lucrări, ci după opţiunea politică sau după gaşca literară din care faci sau nu faci parte. Pe de altă parte, cred că e o mare şansă să fii scriitor astăzi. Fiindcă eu cred că Estul în integralitatea lui şi România ca parte a acestuia au foarte multe poveşti de spus. Există o experienţa unică în lume pe care noi, cei de aici, am trăit-o şi care poate fi într-un mod spectaculos proiectată în texte literare. Astfel încât eu sunt recunoscător acestei şanse şi încerc să o valorific ignorând celelalte probleme ale scriitorului în România de azi.

În urmă cu nişte ani am propus unui redactor şef de publicaţie să scriu o rubrică zilnică numită «Gaudeamus – Să ne bucurăm», în care să descriu în puţine rânduri câte un motiv de bucurie. Ţin minte că atunci descoperisem un excelent local în care se puteau mânca torturi ca acelea din copilărie, ca la mama acasă. În altă zi aş fi povestit despre un album al unei fomaţii româneşti care-mi plăcuse, în alta despre o carte, sau o poezie, sau un articol de ziar, sau o expoziţie de flori sau o emisiune pe un oarecare post de televiziune sau o vizită într-un loc frumos sau un fel excelent de mâncare la un restaurant sau o sticlă bună de vin la altul sau o excursie afară sau o excursie înăuntru sau un recital al unui chitarist într-un local sau despre o perche de pui de husky care se jucau pe o peluză a unei ambasade din Bucureşti. Redactorul şef mi-a spus că el conduce o publicaţie dedicată oamenilor de afaceri şi că aceştia nu au timp să citească aşa ceva. Se poate... Ca să răspund la întrebarea dvs., în permanenţă am spus tuturor celor cu care am lucrat că cel mai important lucru este să reuşeşti să te bucuri de lucrurile frumoase care-ţi vin în cale. Şi că eu cred că acesta este motorul care ne împinge înainte.

Am evitat să devin un personaj public. Părerile mele sunt publice şi cred că mi le exprim suficient de apăsat, restul e pentru cei de acasă. De altfel, cred că viaţa mea este relativ neinteresantă fiindcă, aşa cum am mai spus-o, sunt un om norocos. Copilărie fericită şi lipsită de griji, adolescenţă agitată şi frumoasă, o meserie care-mi place, prieteni stabili, parteneri de afaceri oneşti, călătorii, cărţi, muzică, filme, mâncare, şi o persoană cu care să împart toate bucuriile lumii acesteia. Restul sunt detalii mai mult ca sigur neinteresante.

Pe 29 august 2004, tatăl meu a făcut 70 de ani. Şi în seara aceea la petrecerea de ziua lui, care s-a dovedit a fi ultima, mi-a zis: Am ajuns la 70 de ani. Nici nu ştiu când au trecut. Aşa e... 50 de ani. Nici nu ştiu când au trecut. Dar ştiu exact ce vreau să fac în fiecare din anii care vor urma.”