Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poet, prozator, dramaturg, traducător şi critic literar, Constantin Abăluţă împlineşte astăzi 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Scriu, inventez şi mă simt tânăr
"Trei sferturi de veac?"
“Cum poate avea cineva trei sferturi de veac? Prin perseverenţă, aş spune. Dar şi din neglijenţă, din nebăgare de seamă. N-am obsesia vârstei, doar nevoia de-a şti cât timp valid mi-a mai rămas. Căci fiecare an îmi aduce tot mai multe proiecte. Textele se revarsă din mine cu o spontaneitate care-o întrece pe cea din tinereţe. Caraghios contratimp: tocmai azi când cititul devine ocupaţie periferică. Pe locul întâi se află frunzăritul tabloidelor, internetul, jocurile electronice, vidul mental. Paradoxal, categoria poeţilor începători (destui talentaţi) creşte alarmant. Ce va fi cu ei după un timp, nimeni nu ştie.
Ce a fost cu mine, abia acum îmi e limpede. Am debutat la 26 de ani cu un volum slab. Între 30 şi 50 am experimentat preţ de vreo douăzeci de volume (publicate) şi de aproape tot atâtea nepublicate; m-am lăsat de arhitectură, devenind scriitor liber profesionist; am tradus poezie şi proză din marii autori francezi, englezi şi americani. Între 50 şi 60 am început să-mi găsesc tonul original în context naţional (şi, spun unii, şi internaţional). Iar după 60 de ani mi-am dat marile volume de poezie, proză, teatru, inventând acel insolit minimalist numai al meu şi ridicând la rang de fiinţă sensibilă locuinţa cu elementele ei (pereţi, odăi, uşi, ferestre, scări, terasă etc.). Metafora lumii şi a vieţii noastre ca un şir întreg de odăi, alături de peripeţiile micilor vietăţi conlocuitoare (furnică, muscă, broască ţestoasă, pisică etc.) şi de metamorfozele misterioase ale arealului cotidian (strada pe care plouă-ntotdeauna, scaunul din mijlocul drumului, strada care-ncepe ziua şi sfârşeşte noaptea etc.) devin peceţile originalităţii mele absolute. Subiectul, obiectul, peisajul, acţiunea se contopesc într-un tot sugestiv. Şi, cadou nesperat, recenţii ani mi-au adus şi spirala superioară a filonului suprarealist din tinereţe, răbufnind în cicluri întregi de poeme revoltate, de-o mare intensitate dramatică (Statuia care vomită, Parastas, ţipătul meu castrat din faşă, Despre obiceiurile meteoriţilor). Iar ca urmare a frecventării retroversiunii în franceză (propriile poeme, cât şi cele ale unor confraţi) mi-a fost dat să scriu şi câteva cicluri de texte direct în limba franceză (Une voyelle pour mourir, Quelqu’un, Lettre, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris).
Una peste alta, e bine. Scriu, inventez şi mă simt tânăr. Lucrez la diverse antologii de poezie românească. Îmi strâng textele pentru copii, limerick-urile, haiku-urile răspândite prin mape şi file-uri. Călătoresc, întâmplător, câteva zile ori săptămâni pe an în străinătate. Anul acesta, în afară de volumul TOT ATÂT DE LIBER (Cartea Românească) îmi va apare şi alt volum: MAREA DUPĂ CE NU VOI MAI FI (Charmides). Am împlinit trei sferturi de veac? Cine spune? Marea oglindă rotundă de lângă masa mea nu reţine numărul anilor. Bănuiesc că am vârsta sugererată de totalitatea operei mele şi de reflexul ei în posteritate. Dacă pentru arta scrisului va mai exista vreo umbră de posteritate.”
