Astăzi e ziua ta: Cornel Nistorescu

"Traiesc ca un caine fugarit pe o pista de o masina de curse. Si, cand intorc capul, nu este nimic..."
"Cum traiesc? Ca un caine fugarit pe o pista de o masina de curse. Si, cand intorc capul, nu este nimic. Numai ticaitul nemilos al timpului. Ce fac? Incerc sa mentin cotidianul.ro la rangul de voce distincta intr-o presa oarecum resemnata si pestrita. Mi se pare ca demersul meu este la fel de necesar ca si altadata. In acelasi timp, incerc sa trec exame­nul greu al presei pe internet. Am inceput pe plumb, am trecut pe offset, am avut norocul de a supravietui pana la marginea acestei mari invizi­bile: ziarul electronic. Nu ca blogareala, nu ca zmeurism, nu ca panseu de duduie insingurata, ci ca demers de tip clasic, in slujba comunitatii. Cine sunt eu? Viata personala a ziaristului este o chestiune secundara. Chiar nu conteaza. Ma ingrozeste insa aceasta exhibare grosolana de viata personala. Mai toata presa romaneasca e un mare talcioc de amanunte biografice sifonate, o chilotareala pana la cel mai inalt nivel. Ma si amaraste gandul ca unii oameni si-ar putea face o imagine din ce gasesc scris despre mine pe internet. Nu-i decat o inundatie de mizerii si aproximari. Nimic mai mult. In numele libertatii de exprimare, tot felul de semianalfabeti, de impostori cu pixul scriu orice, scuipa vorbe si ma imping in cine stie ce troaca. Ma enervez, dar ma si pufneste rasul si incerc sa imi vad de treaba asa cum stiu. Am credinta ca Romania se va intoarce destul de repede la rigoare, la valori, la repere, la norme. Vorbesc de acea parte a Romaniei obligata sa actioneze pentru supravietuirea poporului roman si a culturii sale, nu despre hemoragiile verbale, aruncate pe internet, pe hartie sau pe micul ecran.

In doua decenii, profesia de ziarist s-a schimbat enorm. Tehnologic in bine, etic, in rau. Nu-mi vine sa cred cum, dintr-o forta novatoare, a ajuns la coada societatii si la un pas de a suporta si atributul de retrograd. Prin 1990-1995, Romania demo­cratica era un ideal al tuturor celor care scriau, chiar daca pentru fiecare suna diferit si asta ne invrajbea oarecum. Dar toti ne consideram responsabili si implicati intr-un proces major. Cum Dumnezeu, in mai putin de 10 ani, a disparut competitia in domeniul ziarelor de referinta, a disparut si miza, conditia sociala a jurnalistului s-a prabusit, galeria de nume importante s-a imputinat sau s-a prafuit. De la presa de ideal democratic si de la ambitiile profesionale ne-am trezit in mai putin de sase-sapte ani la o jurnalistica de complezenta, de calculator, de servitute politica, de supravietuire si de scris cu prescurtari si fara diacritice. Organizatiile profesionale s-au dezumflat, tirajele au cazut, difuzarea s-a prabusit. Uneori m-am gandit ca eforturile mele de a avea un stil, de a plonja in diferite medii, de a scrie altfel vor conta intr-un fel sau altul. Eu faceam analize gramaticale pe frazele jurnalistilor mari ai Romaniei. Ma uitam la ei ca la niste icoane. Si vine cate un tampit si ma intreaba: dumneavosatra ati scris si inainte? Ce sa-i raspund?

Inghit in sec. Asta m-a si determinat sa purced la culegerea pe calculator a cartilor mele aparute inainte de 1989 si sa le ridic pe internet sub denu­mirea de «Reportaje din anii comunismului». E un fel de decont, de invitatie la o dezbatere. Poate ca este si o demonstratie cum se scria la un moment dat in presa romaneasca, stampilata de ignoranti cu secera si ciocanul si aruncata repede la gunoi. Poate ca dupa asta voi incerca si o mica selectie de articole scrise dupa 1990. Ma mai tenteaza si o carte despre culisele acestor 20 de ani. Poate ca o voi scrie, poate ca nu! Sentimentul din aceste zile si luni, ca nimic nu conteaza, ma ravaseste si pe mine."