Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Rar priveşte la televizor, căci emisiunile de politică o enervează foarte tare. Spune despre ea însăşi că este o fiinţă contradictorie şi dificilă. Îi e frică de rolurile mari şi groază de cele mici. Se ceartă cu regizorii cu care lucrează, deşi îi respectă sau îi iubeşte, după caz. Nu aleargă după succes, dar nici nu i-ar displăcea să-l aibă. Cel mai drag rol îi este cel din “Elizaveta Bam”, poate pentru că se identifică cu el în sensul în care se consideră o fiinţă nevinovată pe care cineva o hărţuieşte tot timpul. Crina Mureşan împlineşte mâine 44 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Se întâmplă minuni în fiecare zi. Nu înţeleg de ce oamenii nu văd asta”
Ca spectator, simte un gol de spectacole valoroase
“Nu cred în teoria căpcăunilor şi a oamenilor răi. Am avut bafta de a mă înconjura de oameni adevăraţi, buni, generoşi, calzi. Oamenii ţi-i găseşti după cum ţi-e sufletul. Problema e că oamenii nu ştiu să fie politicoşi şi să zâmbească. Dar dacă tu faci asta atragi aceeaşi reacţie. Se întâmplă minuni în fiecare zi. Nu înţeleg de ce oamenii nu văd asta. Dacă azi mă rog să se facă o minune pentru mine, la un moment dat se întâmplă ceva miraculos, deşi poate e un lucru mărunt. Oamenii sunt neîncrezători şi le e frică. Dacă s-ar desprinde un pic, dacă ar merge un pic în spiritual, dacă ar fi un pic mai generoşi, dacă nu s-ar pune pe ei tot timpul în centrul existenţei lor, nici nu ştiu cât bine li s-ar putea întâmpla.
Mă simt bine la Bucureşti, deşi nu mi-am dorit niciodată să ajung aici. Din locul din care veneam eu, părea un oraş agitat. Dar uite că m-am trezit în el şi nu mai pot fără el. Când mă duc acasă, la Baia Mare, după patru-cinci zile vreau să mă întorc. E ca un drog care mă face să simt nevoia de a fi în mijlocul lucrurilor, în mijlocul oamenilor mei. Dorul de acasă e duios, lin, e o constant – ştii că acolo este familia. Când ajung acasă, simt o vibraţie care mă umple şi mă înduioşează. Cum trec de Cluj, dealurile şi întreaga natură au o vibraţie ce intră în rezonanţă cu mine, îmi dau o stare euforică. După ce mă umplu, vreau să mă întorc la viaţa mea de la Bucureşti.
M-am trezit studentă la actorie fără să-mi fi închipuit una ca asta şi fără să-mi fi dorit. Era greu pentru că simţeam asupra mea presiunea unei lumi la care nu mă gândisem şi pe care nu o cunoşteam. Trebuia să mă obişnuiesc cu noua ipostază în care mă aflam, mă simţeam singură, n-aveam prieteni. Dar apoi m-am echilibrat şi lucrurile au mers în sensul lor firesc. Menirea artistului este şi să educe şi să-i facă să înţeleagă, să plece acasă cu un fel de educaţie socială, estetică. Iar profesorul trebuie să facă materia clară, nu să creadă că nimeni nu înţelege pentru că toţi sunt proşti. Un spectacol mare a fost întotdeauna un spectacol care ajunge la toate straturile publicului, un spectacol profund la care poţi merge de mai multe ori fără să te plictiseşti, un spectacol care să ajungă la suflet în primul rând. Simt un gol de spectacole valoroase, dacă vorbesc prin prisma spectatorului. Dar nici nu poţi aştepta mai mult de o capodoperă pe stagiune. Sunt stagiuni bune şi stagiuni slabe, e bine dacă iese un spectacol valoros măcar o dată la două stagiuni. Mă înnebunesc spectacolele care se adresează unei categorii restrânse de public, fără să le neg rolul.” (L.P)
